Experienta RATB in 2017: un autobuz cu aroma de scaun

Ai fost vreodata la proctolog? Este acea ramura a medicinii putin mai...rusinoasa. Proctologul nu te roaga sa deschizi gura, precum un dentist sau sa tragi aer in piept ca la ORL. Proctologul te pune pe masa intr-o parte si te anuseaza fie cu degetele, fie cu niste scule metalice si alunecoase, in timp ce tu strangi din dinti de durere si disconfort. Ei bine, asa se simt toti calatorii care circula cu autobuzul la ore de varf in Bucuresti, numai ca proctologul, in cazul lor, este... Duamna.

Nu stau 5 minute ca apare un 335 in statie. Pana ma apropii eu de usa din spate, o gloata de gospodine, elevi, zugravi si vreo 4000 de pensionari navalesc in autobuz mai ceva ca batalia de la Posada. Raman ca prostul pe trotuar, in timp ce un mosulete urla de zor ca a ramas cu un picior prins intre usi. Simt cum imi cresc niste urechi de magar, ca tocmai am fost trolat de un autobuz. Dar ma consolez ca dupa inchiderea usilor autobuzul face aproape 3 metri si se opreste in coloana infinita.

Dupa vreo 5 minute vine un 330. Stiu ca ajunge tot cam pe acolo, gata, ma bag. Dar am invatat lectia si din miscare alerg odata cu el sa nimeresc exact in dreptul usii cand stationeaza. Coboara niste indieni, o gasca de copii din aia cu freza cucu-rigu rasa intr-o parte si cu creasta in alta, ascultand manele pe telefon. Mai exista manele in 2017? Na, ca am mai invatat ceva azi. Coboara oamenii, dau din coate ca o gaina si intru in autobuz. In primele 4 secunde era chiar gol, mi-am zis ca am noroc. Imi gasesc bara potrivita de care sa ma tin si scot telefonul sa vad ce mai zic astia despre cacanariile lui Dragnea.

Din pamant, din iarba verde, autobuzul incepe sa se umple. Imediat dupa mine au urcat vreo 50 de insi. Simteam, asa, cum ma impinge multimea, putin cate putin. Cand crezi ca este imposibil sa mai incapa cineva pe scarile alea de autobuz, mai se strecoara un mosulete cu caciula de astrahan indemnand lumea sa inainteze. Cand se inchide usa din spate, realizez ca trebuie sa las telefonul doar ca sa imi tin echilibrul. Numai cu o mana pot sa ma tin, intr-o pozitie de Yoga. Dar asta nu e nimic.

Nu stiu cum naiba am ajuns sa fiu exact in spate, langa ultimele scaune, evident, ocupate. Nicio problema, ca nu eram obosit, dar acolo in spate scaunele de langa luneta sunt cumva urcate pe o scara unde stau pasagerii de acolo cu picioarele. Ei bine, eu eram fix langa acea treapta. Si impins de multime, stateam cumva aplecat, tinut sa nu ma insir peste lume doar de mana dreapta. Langa mine, lipta, o femeie. Vine si ea de la munca, bombane ca e aglomeratie, lumea se intreaba ce se intampla, abia tine geanta si abia reuseste sa se tina de o bara. In spate sunt oamenii de pe scaune. In stanga, un individ care sta pe telefon cu castile in ureche.

Amuzant sau trist, inca nu m-am decis, este senzatia pe care ti-o da mersul cu RATB-ul in aglomeratie. 90% din corpul tau este in contact cu alte corpuri umane. Straine. Dar ai atata contact fizic cu niste necunoscuti, extrem de intim, incat sunt convins ca unor le place sa circule la gramada doar pentru asta. Practic, eu stau cu genunchiul individului din stanga, cumva, pe buca mea. Eu stau in pozitia misionarului cu doamna din fata mea, a carei frunte e la numai 5 centimetri de gura mea. De ce nu era insa o tinerica studenta proaspat parfumata si era o Ciupacabra, nu ma intrebati. Iar din spate, elegant, simt picioarele celor care stau jos.

La prima statie, la Muzeul Satului, ma intreb daca sa cobor si sa o iau pe jos. In mintea mea, speram sa mai coboare lumea. Dar de coborat nu a coborat nimeni, ci au mai urcat cativa. Deja, picioarele ma lasau. Pozitia mea stramba, cu gambele fortate pe scara jegoasa, era extrem de dubioasa si complet inumana. Dar nu ma puteam intoarce cu corpul, doar cu privirea. Nici nu stiu de ce ma mai tineam de bara, ca oricum nu aveam unde sa merg. De fapt, ma tineam cu o mana de rucsac si cu alta de bara ca sa nu pic in bratele unei mamaite din spate...

La Arcul de Triumf parca sa zici ca mai coboara vreo 2-3 suflete din autobuz. Ma intorc, imi schimb pozitia, ma invart. Acum simt alte forme, alte maini si alte picioare cum ma mangaie pe toate partile. Gata, la televiziune cobor si ma urc in metrou, ca ma rup picioarele. Oare ce o fi pe blugii mei care au frecat toata treapta din spate a autobuzului: noroi, rahat, scuipat? Coji de seminte? Cred ca de toate, plus vreo 3 ciungi de mestecat...

Inainte de rondul de la Herastrau, blocaj mare de tot. Stam pe loc deja de vreo 10 minute. Amortesc, ma scutur, indoi mainile, schimb mana care tine rucsacul, fac intinderi. Si fac poza pe care o vezi mai sus, cea principala din articol. Brusc, ma loveste precum un ciocan in moalele capului, un mare si sanatos miros de basina. Nu e de la mine! De fapt, numai de asta sunt sigur. In acelasi timp, ma uit in jur, lumea pare nepasatoare, nu stie nimeni nimic, nu vede, nu simte nimic. Eu nu prea merg cu autobuzul, sunt novice, poate asta e procedura in RATB, sa te besi si sa fie totul normal, ca si cum ai stranuta sau ai tusi.

La gramada, in tramvai sau autobuz, este de fapt cel mai sigur loc in care sa o dai si sa nu patesti nimic. Daca te besi in autobuz nu te poate acuza nimeni, ca nu stie nimeni de unde vine, toata lumea este suspecta, toata lumea este nevinovata. Asa ca o dai si te faci ca ploua. Dar sa nu o dai cu zgomot de mitraliera, ca atunci esti usor de identificat si risti sa zbori pe geam in timp ce primesti bastoane pe spinare de la pensionari.

Gata, jur ca la televiziune cobor! Ajung, in sfarsit, in statie. Jumatate din autobuz se goleste si nici nu se inghesuie lumea sa urce. Asa ca raman aici, gasind un loc mai relaxat si omenesc, fara sa ma mai atinga nicio gospodina cu parul permanent si ruj pe dinti care miroase a telemea. Pe Stefan cel Mare, Mihai Bravu, aglomeratie, dar nu ca pe Kisseleff. Aici masinile se mai si misca. In final, ajung la Iancului, cobor, trag aer in piept de parca as fi venit de la 20.000 de leghe sub mare. Brusc, aerul iernatic de afara, plin de diesel si gunoi pare mai curat ca o dimineata in Bucegi.

Am facut 1 ora si 45 de minute de la Piata Presei pana la Iancului. Pfff, bine naibii ca avem traficul Bucurestiului revolutionat, asa cum a promis duamna Firea, ca altfel cine stie cand ajungeam acasa... Mai bine ar revolutiona si detergentul ca trebuie sa scot mirosul asta de partz si scaun moale din blugi, geaca si caciula. Mi-a placut, mai merg cu RATB-ul.