Pe urma rasaritului perfect: La capatul de sus al lumii

Am ajuns toti patru pe Latorita destul de devreme, in cautarea pastravului. De fapt, toti cinci, pentru ca am fost adusi aici de un nou prieten, un MINI Countryman de un albastru abisal. Este o revedere mai degraba, deoarece acum ceva timp am mai calcat in picioare pietrele aceluiasi munte strabatut de acelasi curs de apa. Am lasat acum in urma scutece grele, prietene motaind in asternut si un Bucuresti suprasaturat de canicula, ca sa haladuim pe malurile apei, visand la un peste tot mai rar si sfios: pastravul de rau. Un animal cu totul diferit fata de pestele cu acelasi nume pe care-l mancam la nunti sau pe care-l gasim rastignit pe gheata din supermarket.

Scufundarea in munte incepe cand parasesti soseaua principala si te indrepti spre Ciunget, un sat la poalele muntelui in care birtul din centru este Mecca localnicilor. In halbele pline nu este nici bere, nici Ice-Tea, este rom. La ora 10:00 dimineata. Umplem frigorifica de la butic si parasim ultima urma de civilizatie si cojile de seminte scuipate pe strada - miroase a salbaticie!

Asfaltul soselei a disparut la fel ca pastravii si lostritele din apele noastre: abia il mai intalnesc anvelopele, pe ici, pe colo, oferindu-le alinare. Micul MINI ridica avalanse de praf in urma sa. Dar ne deplasam agale, in paralele cu paraul plin de vise. Si azi s-a anuntat cod rosu de canicula, dar muntii ne flancheaza ca niste bodyguarzi si ne ofera o racoare primavaratica.

Ne oprim din cand in cand, tragand cu ochiul la parau. Acolo unde vedem locuri cu apa statatoare, mai adanca, acolo stim ca stau la panda pastravii. Pe multi ii vedem de sus, plimbandu-se agale, atacand micile gaze nebanuitoare care ating luciul rece. Inca sunt aici! Inca nu au reusit sa-i decimeze, sa-i extirpe si sa-i distruga ca pe niste arbori seculari.

Inaintam mai mult cu masina, in cautarea unui loc special. O cascada care a sapat in stanca otelita, vreme de mii de ani, pana cand a format o gaura mare, ca un lac in miniatura. Un camin pentru zeci de salmonizi periclitati, care nu vor decat sa inoate printre frunze, singurul gunoi din aceasta apa inghetata de munte si curata ca Evianul.

Ajungem si aici. Coboram usor din masina, precum niste pisici care vor sa fure un stavrid din conserva. Nu inchidem portierele sa nu facem zgomot. Avem tricouri de camuflaj, dar ne furisam aproape in genunchi, printre balarii si panze de paianjen - pastravii si lipanii vad mai bine ca telescopul Hubble, la primul semn de pericol dispar pe sub pietre si tot locul devine sterp ca un desert afgan.

Sunt si mici, cat un pix. Dar langa peretele vertical, ca un gard din piatra calcaroasa, stau la soare si parintii lor. Iar pe substrat, acolo aluneca plevusca bulversata venita la vale, asteapta bunicii, exemplare care le-au vazut pe toate si care nu-si mai pierd vremea cu musculite cazute pe apa, ci doar cu peste proaspat pe care sa-l molfaie cu dintii lor ascutiti. Aici a ramas locul lor preferat, un loc ascuns de ferigi si frunze mari de rubarba, pe care ochii curiosilor din drum nu au cum sa-l cunoasca...

Ne intoarcem la masina care ne asteapta sus in drum si ne pregatim. Doi cu muste artificiale, asa cum pescuia Brad Pitt in filmul "A River Runs Through It", doi cu tinichele si pestisori de plastic ce imita fuga unuia real. Pun o mulineta Hardy Perfect din 1910, care functioneaza la fel de bine si azi, pe o lanseta de bambus identica cu cea a lui Ion Alexandru Bratescu-Voinesti. Mai scartaie, se mai incurca, e grea, dar cand o folosesti, timpul sta in loc.

Cobor panta plina de grohotis obraznic, ce imi aluneca pe sub talpi. In sus zac doar muntele si umbra molizilor ce se apleaca peste Latorita. Dupa mine, alte surate cu bete in mana. In sir indian, abordand de la distanta locul-minune, ascunsi cum putem dupa pietre sau radacini. Incepem sa ne aruncam momeala in diferite locuri, pe unde am vazut de sus pastravii muscarind. Dar fara succes. Apa este atat de curata incat pestele vine glont langa musca, dar intr-o fractiune de clipita face cale intoarsa, dandu-si seama de pacaleala.

Nu trece un sfert de ceas, ca reusesc sa prind un pistruiat. Am lasat musca la baza cascadei, acolo unde apa e plina de bule si firicele de nisip, iar pastravii nu au timp sa analizeze cu precizie care e insecta si care este un carlig cu pene. Se zbate nitel, la fel ca un om care se simte in primejdie, fara sa aiba habar ca in cateva clipe urmeaza sa se intoarca la neamurile sale. Ii fac o poza, dupa care imi scapa printre degete si se face nevazut, nemaiavand rabdare sa isi ia la revedere.

E ceva aparte sa stai langa un curs de apa, fara sa scoti niciun cuvant pe gura, ascultand numai ropotul involburarii. Catadicsind asupra gandurilor proprii, care se limpezesc cu fiecare secunda in care manui lanseta ca pe spada, intr-un dans inteles doar de tine si altii ca tine. Dar aceasta inclestare a linistii cu apa nu dureaza mult, fiind deranjati de zgomotul pietrelor calcate in picioare de o masina albastra, sus pe drum. Sunt jandarmii.

E prohibitie. Nu una obisnuita, ca atunci cand nu ai voie sa pescuiesti ca sa-i lasi sa se inmulteasca in sezonul jocurilor de iubire subacvatica. Ci una pentru tot anul, de care noi nu stiam. O interdictie totala a pescuitului, vreme de un an, deoarece paraiasul acesta chinuit a fost recent populat cu noi pastravi, iar acestia au nevoie de timp sa se aclimatizeze si sa se obisnuiasca in noua lor casa. Ca atunci cand iti schimbi jobul si in primele zile te simti strain, nu esti obisnuit cu biroul, cu scaunul, cu calculatorul. Asa si pestii, au nevoie de timp ca sa-si transforme casa in acasa, sa-si gaseasca perechea si sa construiasca cuiburi.

Niciodata nu am fost mai fericit sa ma opresc din pescuitul proaspat inceput. Am strans cu totii armele echipate cu nailon si mulinete, le-am ascuns in portbagaj si ne-am despartit prieteneste de jandarmii care patrulau. In sfarsit, omul apara natura si se gandeste la viitor!

Doar cu o vaga aroma de peste pe palmele noastre ne punem in miscare, in cautarea unui loc de campare. Un localnic ne arata cu degetul sus, pe un versant, intr-un luminis verde intre brazi, un rezervor mare de apa. Acolo trebuie sa ajungem. Serpuind din nou, pe un alt drum forestier care chinuie anvelopele stradale ale masinii englezesti. O masina devenita coechipier, care ne-a rasfatat cu un consum de motorina mic si care nu a comentat nimic cand am inghesuit bagajele prin toate ascunzisurile posibile.

Dupa o ora de urcus, printre veverite jucause, bolovani cazuti in cale si izvoare ce inundau pietrisul, am ajuns in varf. De aici vedem Transfagarasanul in zare, dar si creste inzapezite in miez de august. Tocmai blocasem levierul in Park si am tras frana de mana, cand am realizat linistea in care intrasem. M-am asezat pe un bustean doborat in trecut, in mijlocul covorului verde al campiei alpine, si am inchis ochii.

Lacuste si fluturi betivi, sarind de colo-colo, zumzaiau intr-un concert inegal. Adevarati paznici ai apusului, liliecii, ne dadeau tarcoale la tample. Am ajuns cand trebuie, sa strangem lemne, sa facem focul, sa ridicam corturile. Cateva picaturi ratacite de ploaie ne-au speriat, insa dupa cateva minute cerul se curata si isi arata avioanele ce-l strabat.

La cortul traditional stam cam 30 de minute pana il ridicam. Dar cel cu care a venit echipat MINI-ul pe plafon se ridica in aproape 10 secunde. Punem in surdina un cover dupa "All of Me" cantat de Kiah Victoria, destul incat sa-l stimuleze pe Chef Manole sa dea drumul la treaba, dar destul de incet incat sa nu acopere bazaitul crangului care ne gazduieste.

Am venit la pachet cu patru scrumbii incurcate in plasele unui prieten din Delta, pe care Chef Manole le-a pregatit cu doua sosuri, salata coleslaw si cartof dulce cu branza, smantana si ceapa perena. Totul, la focul de lemne uscate, culese de pe podeaua padurii. Un festin demn de 5 stele, dar pregatit si mancat intr-o locatie de milioane de stele, rasarite deja deasupra noastra.

Sa zaci cu privirea in sus, langa foc, sub covorul de stele, unde singurul bec este luna aproape plina. Mirosind aerul rece al serii imbibat cu puritatea ierbii si cu aroma de brad. Ascultand doar greieri rataciti prin iarba si, uneori, intr-un brad din dreapta, o cucuvea plictisita. De la atatea stele cazatoare, ne-am pus mai multe dorinte ca un copil in ziua de Craciun. Traieste.

Ora 01:00 dimineata cu luna aproape plina

La ora 6:00 dimineata s-a dat desteptarea. Manole vrea sa vada rasaritul cu o ceasca de ceai fierbinte in mana. Deschid fermoarul care tine loc de poarta in cortul MINI si ma lovesc direct de rasarit. Ceata inca nu s-a ridicat de tot, iar roua diminetii a cazut ca o ploaie de meteoriti peste campia alpina in care ne-am facut culcusul peste noapte. Din departare se aude un urlet prelung de caine sau lup. Si prin spatele cortului de pe pamant, o vietuitoare flamanda s-a furisat si a tras sacul de gunoi, ca sa cotrobaie in tihna continutul, vreo 20 de metri mai incolo. Pesemne ca o vulpe, sau o nevastuica, a vrut o portie de scrumbie 'fine dining'. Si a avut-o.

Dimineata are farmecul ei. Cand vezi cum totul se trezeste la viata in jur. Pasari colorate se tupileaza printre crengi la ivirea unei acvile ce planeaza peste padure. Pajistea unduieste mohorata pana cand razele soarelui isi fac loc printre brazi, ca sa usuce roua. Si narcisele salbatice, ieri inchise, acum se deschid si zambesc la lumina. Parca un "Enola Gay" a lansat deasupra noastra o bomba nucleara. Dar nu o bomba cu moarte, ca la Hiroshima, ci o bomba cu viata.

Cand razele incep sa te arda pe obraz, e momentul. Faci bagajul, strangi gunoiul si acoperi orice urma care sa tradeze prezenta unui biped prin acele locuri. Ne urcam in MINI-ul de culoarea rasaritului si incepem lungul drum spre jungla de beton si smoala. Dar atata timp cat lacomia omului e masurata, vom avea mereu un rau cu pastravi pistruiati si un luminis alpin la care sa ne intoarcem, pierzandu-ne intr-o lume a vietii si a stelelor. Chiar daca numai pentru o noapte.