Secretul de sub Bucuresti: ce traieste intr-o statie inundata de metrou

Autor: Hondarul

Sincer, nu o sa va spun cum am ajuns sa-l cunosc pe Frone. Da, cica si-a tras porecla dupa ce a vazut toata tara "Romanii au talent" si au ras de chitaristul Gigel Frone. Si ce-i drept, daca ma uit mai bine la el, chiar seamana. Cel putin, asa zice el. Prima oara am vorbit la telefon, i-am zis cine sunt si de unde am numarul sau. Cam precaut la inceput, drept dovada mi-a dat intalnire doua statii mai departe de locul faptei, la Unirea.

- Ti-a zis Vlad ca plimbarea face 350 de lei, da?

- Da domne', mi-a povestit, e totul in regula, zic eu...

Ne intalnim clasic, in fata la Mc, ca tot romanul. La ora 23:00 sunt in fata magazinului si ma uit dupa unul mai inalt si slab, cu un tricou alb si o sapca rosie. Dinamovist, al naibii...

Frone vine, il salut, ii zic cum ma cheama si spune ca are masina dupa colt, lasata pe avarii. Ne urcam intr-o Dacia Solenza alba si o luam spre Berceni. Ciudat, dar merge aerul conditionat in Solenza, ca desi e noapte, inca sunt 30 de grade. Si e bine si racoare.

Nu o sa va zic despre ce statie de metrou e vorba, imi pare rau. As vrea sa va zic, dar nu pot. Pentru ca stiu ca odata ce s-ar afla, tot romanul s-ar duce acolo sa caste gura si secretul se strica. La fel si farmecul locului. Unde mai pui ca se trezeste vreun bou sa o distruga?

Coboram la metrou. Racoare, pustiu, casiera isi numara banii. Frone imi zice sa cumpar o cartela si mergem mai jos, in statie. La capatul scarilor ne asteapta un paznic din asta de la Scorseze, sau ce paza o fi. Pesemne ca se cunoaste bine cu Frone, e "de-al casei". Mergem toti 3 pe peron, printre cei 4-5 pasageri care asteapta metroul, printre ultimele din aceasta zi.

La capat de peron, asa cum stie oricine, acolo unde este semaforul si oglinda, este un gard mic. Paznicul descuie un lacat si da gardul la o parte. Sunt vreo 4 usi metalice, rosii, pe care sunt scrise diverse informatii de pe vremea comunistilor: depozit, statie releu, etc. Tot omul de la paza deschide o usa cu cheia pe care scrie "Nepreluat" cu vopsea alba. Naiba stie ce inseamna asta.

Frone scoate o bancnota de 100 de lei, din banii pe care i-am dat in fata la Unirii si i-o da paznicului.

- Te sun cam intr-o ora, sa deschizi usa, da?

Eu nu spun nimic, asa cum am fost "dresat", intru cu Frone si in spatele nostru se inchide usa cu cheia.

Se aprinde o lumina cam chioara si vad ca sunt niste scari metalice care coboara. Ma iau dupa ghidul meu din seara asta, cobor scarile, si ajung intr-o camera ceva mai mare, dar care nu are lumina. Imediat simt cum temperatura este mai scazuta, ba chiar incep sa ma intreb de ce naiba nu mi-am luat o jacheta, asa cum imi recomandase amicul meu, Vlad.

Frone bajbaie nitel si ajunge la o usa normala, de lemn. Zici ca e din aia de la bucataria unui bloc facut in anii '80, din placaj, cu clanta coclita. O deschide si intinde mana dupa un intrerupator.

Am ajuns.

Cand s-a facut lumina, atat cat poate face o lampa din aia de plafon cu 2 neoane, va spun sincer ca mi s-a facut putin frica si m-au luat emotiile. Nu de alta, dar nu stiam ce urmeaza. Ce se ascundea aici, la cativa metri sub soseaua pe care circulam zilnic?

Eram exact la mijlocul unor scari pavate, dintr-o fosta statie de metrou, intr-o zona din aia de repaos, in care este o treapta mai mare, de cativa metri. La dreapta scari in sus, la stanga scari care coborau. In dreapta, puteam sa vad ca era totul betonat, infundat. La stanga, dupa ce m-am uitat mai bine, am vazut apa. Toata statia de metrou dinaintea mea era inundata. Ma uitam la scari si nu imi venea sa cred ca le vad prin apa. O apa din aia parca extrasa dintr-un lac de munte, incredibil de limpede.

- La ce adancime suntem aici?

- La 17 metri sub nivelul strazii. Pe vremea lui Ceausescu au facut statia asta si cand au venit cu tunelul si-au dat seama ca au iesit prea sus, asa ca a fost mai usor sa inchida statia asta si sa faca una deasupra ei.

Frone incepe sa trebaluiasca la ceva. Ma uit mai bine si vad doua caiace legate de balustrada. Da, caiace din alea de plastic, de le poti inchiria pe malul marii, de cate o persoana si cu o vasla mare. Sunt rosii, par destul de vechi.

Trage unul din caiace de sfoara si il urca cu botul pe platforma pe care ne aflam. Imi zice sa urc si sa-l astept. Vad ca are intr-un colt un sac din ala mare cu mancare pentru caini. Ia de acolo doua maini si pune grauntele intr-o punga de un leu, pe care mi-o arunca la picioare. Auzisem eu despre asa ceva, dar nu credeam...

Se urca si el in caiacul celalalt si ne facem vant in bezna, spre necunoscut. Ma trage cu o mana langa barca lui si apasa un intrerupator ascuns sub carena caiacului, legat la o baterie de scuter, acolo unde bagi picioarele. Si el face la fel. Deodata, lumina! Ambele barci au cate un proiector in fata si unul in spate, prinse stangaci, cu nituri si coliere de plastic. Par niste proiectoare din alea pe LED, din Vitan.

Dar isi fac treaba, si emotia mea incepe sa creasca din ce in ce mai mult. E vis sau realitate? Incep sa realizez ca nu am vazut nimic, niciodata, ceva mai frumos decat asta. Nu ma descurc cu vasla, dar nici nu trebuie, pentru ca mergem incet, pe apa limpede, parca invizibila, si incremenita precum un lac inghetat.

Luminile de pe caiace ajung pana la fund. Scarile metroului se termina si incepe peronul. In dreapta si in stanga se vad sinele metroului, acum pustii. Ne departam putin unul de altul, ca lumina sa acopere o suprafata mai mare. Bancile rosii sunt acolo, noi, fara sa fi vazut un calator obosit pe ele. Plafonul a coborat, fara sa-mi dau seama. Este doar un metru intre apa si tavan. Iar de la caiac si pana jos, pe peron, cred ca sunt vreo 4-5 metri.

Plutim incet, ca sa nu facem valuri care ne incomodeaza la admiratul comorii inundate si blocate in timp. Totul pare nou acolo jos, luceste, fara mizerie, fara gume de mestecat pe peron, fara grafitti, fara reclame si fara coji de seminte... O liniste asurzitoare ma cuprinde. Aud doar picaturile care cad de pe vasla cand o ridic si se zdrobesc de apa. Numai cand suprafata este deranjata de picaturi ce fac valuri minuscule, realizez ca sunt pe apa. In rest, mi se pare ca levitez. Este infricosator. Este incredibil. E frumos.

Trecem pe langa niste stalpi imensi, atat de curati in partea de jos, inundata, incat poti numara caramizile, dar complet calcarizati deasupra suprafetei. Frone intoarce un proiector de pe caiac in sus, sa-mi arate tavanul. E plin de turturi din aia, stalactite, stalagmite, nu stiu care sunt, ca am lipsit la ora de speologie. Este sinistru.

Dar eu ma uit in jos. O lume a apelor uitata de lume si uitata de timp. Ghidul imi spune ca apa este asa curata pentru ca are un izvor care curge dintr-un lac de la suprafata, dintr-un parc. Nu sunt alge pentru ca nu e lumina deloc. Si daca nu sunt alge, nu miroase urat.

Ajungem la capat, unde dam iar de scari. Insa aici, peretele de beton turnat ulterior este la limita apei, nu mai avem unde sa inaintam. Asa ca ne intoarcem spre becul care se vede in departare.

Pe la mijloc, Frone imi face semn sa ma opresc. Imi zice sa arunc in apa, langa perete, spre sinele de metrou, niste boabe din alea. Scot un pumn si il arunc. Zgomotul ca de pietricele cazute in apa strica oglinda apei. Ma uit curios pe fund, doar-doar zaresc ceva. Nimic.

Imi zice sa mai arunc un pumn. Tot nimic. Se asterne linistea absoluta din nou. Am invatat sa nu misc niciun milimetru caiacul. Apa este mai dreapta decat o oglinda dintr-o camera de proba. Vad fiecare boaba pe care am aruncat-o pe fund, cum sta linistita. Vreo 2 plutesc.

E atat de liniste incat simt cum imi bate inima. Si simt cum urla limba secundarului de la ceasul de mana, secunda cu secunda, ca un gong al unei catedrale. Nimic, absolut, pace, liniste, pustiu. O alta dimensiune.

Dar nu dureaza mult. Pentru ca ceva se misca acolo jos. De sub peron, de la intuneric, acolo unde nu ajunge lumina noastra, o vietate incepe sa ciuguleasca boabele. Incet si suav, cu miscari de balerina, fara sa se grabeasca, un somn urias, mare cam cat caiacul, cu un cap gigantic, cat volanul, se invarte sub mine.

- Sa vezi cand iese la suprafata cum e! L-am pus aici acum 10 ani, l-am prins in IOR, avea doar 9 kile pe atunci. Naiba stie ce mananca aici, cred ca sobolani, ca altceva nu este... zice Frone.

- I-am tot adus si cateva perechi, dar mai mici, cum le prindeam si eu, de 3-4 kile, dar le-a mancat pe toate. Trebuie sa-i aduc o gagica barosana, pe care nu poate s-o haleasca!

Arunc toata punga de boabe in apa. Dar somnul pe care Frone l-a botezat "Ariciul" dispare, probabil deranjat de luminile noastre. Mai ramanem 10 minute pe apa si ne indreptam spre scarile de unde am plecat. Frone ii da un bip paznicului, sa ne deschida usa de sus.

Cobor din caiac si ma uit in bezna, la statia de metrou aflata sub apa. Am uitat de frig, de timp, de mine. Nu credeam sa traiesc asa ceva vreodata. Nu credeam sa gasesc in Bucuresti un asemenea loc, parca extras dintr-un film din seria Alien. Dar suprasaturat de liniste si impacare. As putea sa stau acolo jos o vesnicie, departe de tot, departe de viata, de coruptie, departe de oameni. Dar chiar si asa, aceasta scurta incursiune mi-a ajuns pentru mult timp.

Frone parcheaza caiacele la locul lor. Pesemne ca maine are un alt client misterios. Leaga sacul cu mancare de caini la gura si-l agata sus, pe o sarma, sa nu ajunga rozatoarele la el. Imi pare rau ca plec, imi pare rau ca nu pot sa arat tuturor locul meu secret cu pestele urias care sta ascuns in intuneric. Spune-i cuiva ca ai mers cu un caiac printr-o statie de metrou si ca ai dat pelete pentru caini, unui somn de 100 de kg. O sa te intrebe ce ai fumat.

Frone inchide lumina si tranteste usa de lemn in urma noastra. Ne urcam pe scara de metal, incet, cu grija. E cam ruginita. Deodata, totul incepe sa tremure si aud un suierat ascutit care imi ajunge in maduva oaselor.

- Hehehe! rade Frone uitandu-se la mine... Tocmai ce ai pierdut ultimul metrou!