Pe tocuri la volan: Cum am luat permisul de conducere inainte sa invat sa conduc

De fapt, cu parcarile laterale nu ma descurc foarte bine nici acum, dar asta nu inseamna ca ii pun in pericol pe ceilalti participanti la trafic sau ca risc sa ma infig in primul stalp de cate ori trag o tura pana la supermarket.

Curios este ca nu eram un pericol public nici la inceputurile vietii de sofer, in ciuda faptului ca habar n-aveam sa conduc. Dar mai bine sa va povestesc cum a inceput totul:

Mediul deloc prietenos cu experienta sofatului

Ca orice copil din provincie, n-am avut prea mult acces la semafoare si semne de circulatie. De fapt, in Motru nu exista semafor nici acum, iar sensurile giratorii - 3 la numar, s-au implementat abia dupa ce am parasit eu orasul natal si casa parinteasca. Despre semnele de circulatie nici nu mai vorbesc, nu vazusem ceva care sa reprezinte mai mult decat oprirea, cedarea trecerii sau trecerea de pietoni. Asadar, aveam toate scuzele pentru a ma transforma intr-unul dintre acei soferi care incurca traficul si pe care ii injura toata lumea.

Instruirea propriu-zisa

M-am apucat de scoala de soferi la scurt timp dupa ce am implinit optsprezece ani si la doar un an dupa ce intrase si mama mea, aproape pensionara, in posesia permisului de conducere. La insistentele ei, am acceptat sa fac scoala cu acelasi instructor - o femeie. As reveni la cliseele despre femei la volan, dar le stiti deja. Ei bine, ele se aplica - si nu generalizez! - si in cazul instructorilor. N-as putea spune ca Octaviana nu stia sa conduca sau ca nu era atenta, insa mi-a parut mai mult pasiva decat implicata in activitatea de instructaj.

Mai mult decat atat, am avut nesansa sa ma urc in masina de doar treisprezece ori inaintea examenului, iar de semafoarele si semnele de circulatie din cele mai apropiate orase mai maricele, Targu Jiu si Severin, m-am lovit doar in vreo doua dintre toate aceste ore de curs. Practic, am invatat sa conduc pe stradutele libere si linistite din Motru si sa accelerez in afara orasului, pe drumuri nationale, de cele mai multe ori cu prioritate.

Imi amintesc si acum ca nu aveam un program bine stabilit de sofat in timpul scolii si ca madame, cum ii spuneam eu, ma chema doar cand avea chef si pe nepusa masa. Intr-unul dintre aceste episoade spontane de "hai sa conduci", i-am spus ca am baut un sprit cu ai mei, la masa de pranz. "La ce ora?", m-a intrebat. "Sa tot fie vreo doua - trei ceasuri de-atunci", i-am zis. Dupa care m-am urcat la volan si am condus taman pana la Drobeta Turnu Severin, adica o distanta pe atunci colosala de vreo patruzeci de kilometri.

Procrastinarea

Nu mi-a placut niciodata sa tocesc, intotdeauna am invatat logic. Daca maica-mea obtinuse un laudabil punctaj de 25 la examenul in sala dupa ce a recitat doua luni intregi Decretul, eu nu m-am sinchisit sa il recitesc nici macar pentru a doua oara. Mai mult decat atat, nici prin intrebari nu am trecut mai mult decat o data, pentru ca mi s-a parut o pierdere de vreme sa fac asta. Ai mei erau ingroziti de rusinea - specifica oricarei comunitati mici precum cea din Motru - ca as putea sa pic examenul. I-am surprins placut cu un punctaj egal cu al maica-mii, pe care nici in ziua de azi nu si-l explica.

Orasul

Dupa cum spuneam, 13 ore dintre cele 30 impuse de legislatia in vigoare de la vremea aceea inseamna foarte putin. Pana si eu ma asteptam sa mi se opreasca motorul inca de la prima cheie, sa apas acceleratia in locul franei sau invers, sa uit care-i dreapta si care-i stanga atunci cand semnalizez.

Chiar si asa, m-am prezentat la examen intr-o zi calda de iunie, asa cum fusesem programata si asteptam cu teama sa ma urc la volan in marea metropola gorjeana ce gazduieste operele lui Constantin Brancusi. Ma speria diversitatea semnelor de circulatie, dar si mai mult ma ingrozea faptul ca nu cunosteam orasul suficient de bine (dar despre orientarea in spatiu va voi povesti intr-un alt episod).

Si dupa minute lungi de asudat si asteptat, mi-a venit randul. Tin minte perfect figura domnului care m-a supravegheat in timpul examinarii si traseul, exprimat in sute de metri si semne de circulatie (caci strazile nu le cunosc nici acum, fir-ar!): plecat de pe loc, mers 300 m drept, intersectie cu cedeaza trecerea, viraj la stanga, semafor, tras pe dreapta. Defapt, cred ca l-am convins pe examinator doar prin faptul ca nu am o rit inaintea semaforului, altfel nu-mi explic de ce m-a felicitat din prima, mai ales ca eram atat de timorata si de stangace. Ce-i drept, nu am oprit motorul si am reusit sa-mi coordonez semnalizarea cu intentiile reale de deplasare.

Sinziana Patru