Si ingerii poarta Carpati: destinul de pe soseaua Fundeni

Autor: Hondarul

Foto: ZiarTarguNeamt.ro

BAZAT PE FAPTE REALE

Mi-au spus mai multi colegi sa nu aleg Sectia 9 din Pantelimon unde e haos si apar multe cazuri grele, mai ales la inceput cand sunt incepator. Recunosc, a fost prima mea optiune la repartizare pentru ca este aproape de casa, dar ma si minteam ca vreau sa invat meserie si sa intru direct in paine. La Ordine Publica nu e tocmai usor, chiar daca mai mult stau printre hartii si dosare, dar nu e nici cum ziceau "veteranii".

S-a intamplat in 2003, cand nu aparusera Loganele sau Polo-urile de azi. Sectia avea Dacii 1310, Solenza si cateva Volkswagen Vento. Eu, fiind proaspat venit, abia asteptam sa fac niste ture de teren cu vreun coleg, dar toti ma flituiau, iar comisarul ma trimitea numai la birou, ca sunt prea tanar de actiune. Pana intr-o zi, cand Neacsu m-a tras de o aripa si m-a luat cu el la o speta din Colentina.

M-a pus sa conduc un Vento. Si tare fericit eram! Vento care, desi pe afara parea nou, la interior este dezastru: zici ca stau pe un scaun din cutite aliniate special sa imi gadile hemoroizii. Arcuri si tije metalice strapung buretele inexistent, despartit de uniforma mea proaspat calcata doar de husa subtire ca staniolul. -Stai bine? ma intreaba Neacsu mustacind, lafaindu-se pe scaunul din dreapta... -Stau super! ii spun, plecand in tromba, facandu-ma ca nu simt buzduganele de sub dosul meu.

Masina trage dreapta si in viraje planetara stanga cloncane ca un batator de covoare. Nu stiu cat am la ora pe Fundeni, ca acul de la kilometraj nu merge. Mai bine mergeam naibii cu o Dacie, ca macar pe alea le stiam de la scoala cum se comporta. Dar ajungem tiptil pe strada Peris, langa Andronache. O spargere de locuinta de ieri dimineata. Cand sa ma dau jos din masina, colegul imi spune ca trebuie sa zbor inapoi la sectie si sa iau "fotograful". Asa ca, putin necajit ca am ratat primul caz, ma bag din nou in Vento-ul mai obosit ca Viorel Lis si o iau inapoi spre sectie.

Soseaua Fundeni incepe sa devina aglomerata. Cu vreo 500 de metri inainte sa ajung la Morarilor, prima banda pe care ma aflu incetineste si opresc pe loc. Parca e din ce in ce mai cald, dar trompeta asta de geam nu se deschide nici de-al naibii. Ma intind cu greu sa dau de manivela de la portiera pasagerului, poate-poate intra un aer proaspat de iunie. Cum ma aplec, aud un zgomot infernal de frane finalizat cu o bubuitura dubla. Ridic repede capul si incepe sa ma ia cu transpiratii: in fata mea, la vreo 15 metri, zace pe asfalt corpul unui copil.

Ies repede din autospeciala si ma indrept spre victima. E incontient si are o plaga deschisa, la prima vedere. Soferul vinovat, care nu a incetinit la trecere si nu a vazut baietelul care a izbucnit dintre masinile oprite aflate in coloana pe contrasens, e o femeie. S-a dat jos din masina si se tine cu mainile de cap, aflata in stare de soc. Masina nu are statia de emisie-receptie, iar la mine nu am una mobila. Intreb lumea daca are telefon celular prin jurul meu, cineva deja suna la ambulanta. Copilul respira, dar pierde sange repede si pare destul de grava rana de la cap. Stiu procedura, asteptam ambulanta.

Ma intorc la masina si pornesc semnalele luminoase care, din fericire, functioneaza, ca sa semnalizez locul accidentului. Secundele par ore si nu se aude nicio sirena de ambulanta. Ce sa fac? S-au adunat mai multi oameni in jurul copilului, unii tipa, altii o injura pe femeia vinovata. Daca il misc si mai mult rau fac? Daca apare acum, in cateva secunde, echipa salvatoare? Ma uit in fata, dinspre intersectie, bara la bara. Nu cred sa aiba mai mult de 10-11 ani. O fi singur aici? Ce face ambulanta aia de nu mai vine?

Ma ridic in picioare si urlu din toate puterile la soferita care incepuse sa planga, sa se duca de urgenta la sectia 9 si sa ma astepte acolo. Nu mai stau dupa nimeni. Da, incalc procedura abia invatata pe bancile scolii, las la o parte cazul din Colentina si-l rog, in mintea mea, pe criminalistul de la sectie sa nu se supere pe mine ca voi intarzia. Cu toata grija pe care o pot avea mainile mele il ridic incet pe baietel care zace inert in bratele mele si fug cu el spre masina de politie. Un privitor trage de usa din stanga-spate sa mi-o deschida, dar ramane cu clanta in mana. Dam roata si reuseste sa deschida portiera din dreapta. Il intind incet pe copil, ii pun capul intr-o parte si ma urc la volan. Are un tricou cu Batman.

Pornesc sirena si plec cat pot de repede spre spitalul Sf. Pantelimon. Ma uit mai mult in spate decat inainte, sa ma asigur ca victima sta nemiscata. Franele par absente iar ambreiajul incepe sa miroasa ca in gara de Nord. Ma lupt cu volanul si cu schimbatorul in egala masura, ca sa tin masina pe sosea. Mana stanga imi este uda de sange si camasa mi-a iesit din pantaloni. De sulitele din scaun am uitat complet. Claxonez un camion care blocheaza strada, o iau pe sina de tramvai, simt pivotii cum se lupta ca niste delfini esuati pe plaja si ajung la spital. Intru in curte pe fundal de sirena si cap de planetara trosnind din toate incheieturile.

Cu copilul in brate intru in camera de garda si un brancardier cheama doua asistente care il preiau pe o targa. Ii spun unui doctor ce s-a intamplat si ca vor veni colegii sa afle mai multe detalii despre victima in cursul zilei de azi. Ma intorc inapoi in masina lasata cu motorul pornit, opresc sirena si girofarul, dupa care imi trag sufletul. Sunt murdar de sange pe camasa si pantaloni. Tocul alb de Carpati e si el patat iar pantofii candva stralucitori asteapta plini de praf sa apese pedalele nemtesti. Sper sa fie totul bine.

Inapoi la sectie, dupa dojeneala asteptata, ma bucura oarecum sa o gasesc pe soferita vinovata ca s-a prezentat, dar ca au venit si doi martori dornici sa o vada pedepsita. Un coleg a preluat cazul. Ma schimb de haine si, cu o intarziere de 1 ora, ma intorc inapoi la Neacsu cu colegul pozar. Dar de data asta am sutit o perna de pe un scaun de la caziere, asa ca buzduganele s-au transformat in mangaieri suave. Viata de politist merge inainte.

Dupa ani, luni, saptamani, maine este 1 iunie. Au trecut de atunci 15 ani, vreo 19 ministri de Interne, cateva dungi in plus pe umar, dar zilele de lucru in Sectia 9 sunt la fel de pline. Au ramas aceleasi scaune ponosite, aceeasi mocheta verde calcata in picioare. Dar tehnica de lucru care conteaza e alta, pregatirea profesionala este mult mai buna si, in sfarsit, toate autospecialele sunt noi, fie Logane, fie Volkswagen. Inca nu stiu ce cauta aici Andreea de la judiciar, o pustoaica harnica de o frumusete rara, care face dosare in loc sa se bronzeze la soare pe un iaht in Dubai.

- Sefu, te cauta un cetatean cu o speta grava! tipa Iordache, pustiul nou sosit saptamana trecuta de la Campina. Nu apuc bine sa spun ca nu e program de audiente, ca ma si trezesc cu omul in usa. Inalt, parca scos din vitrina, ceas vizibil putin deasupra camasii, costum albastru, pantofi maro de revista, impecabil ca o farmacie. Nu trebuie sa fii cunoscator ca sa-ti dai seama ca a cazut un intreg magazin foarte scump de marca direct pe acest individ ce emana succes prin toti porii si pe care si Iulia Albu l-ar aplauda. Brusc, ma ridic in picioare: stai sa vezi ca a venit corpul de control sau cineva de la Minister sa ma ia la rost. Observ ca are in mana o cutie neagra.

- Buna ziua! Adrian este numele meu si nu ma cunoasteti. Ba nu, mint. Ma cunoasteti, de fapt. Acum 15 ani mi-ati salvat viata si m-ati dus la spital, la Pantelimon, va mai aduceti aminte?

Ba, asta glumeste? De unde pana unde e treaba asta? Nu m-am mai gandit la treaba aia de o vesnicie. Barbatul asta de 1.80 care mi-a umplut camera de parfum si care are lumea la picioare e baietasul ala lovit de masina? O fi o gluma? De fapt, daca ma uit mai bine, ceva imi pare cunoscut si revad iar soseaua Fundeni plina de masini, praf si sange. Cand imi dau seama ca e el, ma napadesc lacrimile, dar le estompez urgent sorbind din cana cu apa.

- Mi-a luat 15 ani sa va multumesc pentru ce ati facut. De asta am venit acum, sa va strang mana si sa va multumesc din tot sufletul pentru ca m-ati dus la spital. Doctorii spuneau ca daca mai asteptam inca 5 minute dupa ambulanta ramaneam fara sange si dus eram.

Ne-am imbratisat si ne-am intins la vorba. Mi-a spus ca acea intamplare i-a schimbat viata de golan pe care o ducea. Cand l-a lovit masina tocmai furase un portofel cu doi amici care l-au lasat balta si au fugit. Fuma, nu se ducea la scoala si se batea toata ziua pe strazi. Dupa accident, dupa ce a stat 2 luni in spital, s-a pus cu burta pe carte si dupa liceu a plecat in Canada, la facultate. Acum are 27 de ani si detine cea mai mare companie canadiana de productie a sistemelor automatizate pentru productia carnii cu exporturi in toata lumea.

- Mi-au zis colegii ca sunteti pescar, asa ca v-am adus un cadou in semn de multumire: o mulineta de colectie ABU 33 CDL, editie limitata, pe care sa o puneti undeva la vedere si sa va aduceti aminte, de fiecare data cand o admirati, ca ati salvat o viata si ati si schimbat-o. Stati linistit, le-am prezentat colegilor de jos cadoul, stiu despre el, e la vedere, nu se pune problema de spaga, imi spune Adrian razand.

Ma fastacesc, desfac cutia de lemn si ma uit la bijuteria primita. Deodata, navaleste Andreea de la judiciar inauntru cu un maldar de dosare, dar isi da seama ca este cineva in birou, se scuza si vrea sa plece. Dar o chem inapoi, in timp ce noul meu prieten vechi se ridica si se prezinta elegant. Amandoi surad ca doi copii.

- Andreea, vreau sa-ti prezint pe cineva. El este Adrian. Si-i place de Batman.