Aventuri cu Politia Rutiera: m-au oprit Godzilla si Hawkeye. Rezultatul mai jos!

Pe mine m-au oprit Godzilla si Hawkeye. Rezultatul mai jos:

De dimineata cand am plecat de-acasa spre birou povestind cu verva nevestei de ce am fi meritat sa pierdem meciul cu Elvetia, facandu-i analiza bob cu bob a lesinatilor lui Iordanescu, ma gandeam ca azi e joi, adica aproape vineri, adica week end ul e la doua-trei tic tac uri de ceas. Temperatura inca se agata de cea a noptii, adica un pic racorel. Traficul nu prea aglomerat, Guerrilla pe radio. Incepea o zi minunata.

Las nevasta la biroul ei, o asigur ca spiritul meu microbist-patriotic e inca intact, ii complimentez sandalele inainte sa se dea jos din masina, mandru de cavalerismul meu.

Ajung si eu la al meu. Imi beau cafeaua, garnisita din plin cu iarba dracului. Dau o raita prin mail uri, rezolv urgentele, dau cateva telefoane, ma pregatesc sa plec din nou. Cu doua destinatii din Bucuresti. Insotit de colegul Cristi ne urcam in masina.

Barbu Vacarescu, treceri de pietoni la fiecare 50 de metri. Telefonul meu, apeluri la fiecare 50 de secunde. Cum e zi de munca, iar eu ma vreau un profesionist, raspund, ce sa fac?! Neatent si cu un pic de viteza, ocupat cu discutia din telefon, cu nimeritul scrumierei si tinutul volanului drept, toate in acelasi timp, uit sa dau prioritate pietonilor care tocmai pusese varful picioarelor pe una din zebre. Intuiti ce urmeaza? Intuiti corect. Doi domni politisti langa Polo ul lor cel nou scrutau orizontul cu priviri de vultur pentru depistarea vitezistilor din cursa cu obstacole a activitatilor zilnice. Unul dintre ei ridica mana cu degetul intins spre mine. Ii citesc pe buze: Trageti pe dreapta. Trag pe dreapta, jumatate pe trotuar jumatate pe banda 1, numai bun de injurat si de pietoni si de soferi.

Vine la mine, se prezinta. Colegul lui ramane pe stanca lui la scrutat de oriziont in continuare. Il mentionez pentru ca va deveni important mai tarziu in povestea noastra.
- Agent “Hemanuche Piperas”, actele dumneavostra. Stiti deja de ce v-am oprit.
- Stiu, spun si inghit in sec. Raman instantaneu fara saliva. N-as fi stors o picatura nici daca viata mi-ar fi depins de asta. Uscat zada.
- Vorbitul la telefon (in care cel cu care discutam inca vorbea) se pedepseste cu tortura. Neacordarea de prioritate pentru pietoni se pedepseste cu munca silnica pe viata.
N-a spus omul asta, dar eu cam asta auzeam. S-a rupt filmul, precum o rola de cinema la finalul ei, la “suspendarea permisului de conducere pe o perioada de 30 de zile”.
Reusesc sa-mi desclestez falcile din stransoarea usaciunii si soptesc pierdut:
- Aveti dreptate. Sunt un nevrednic. Nu ma biciuti, va rog!
N-am zis asta cu biciul. Probabil nici n-ar fi trebuit. Continui:
- Stiu c-am gresit, fiti, va rog, ingaduitor. Dati-mi amenda, dar una mica ca ma omoara nevasta (evit sa-i spun ca tocmai am platit una de viteza saptamana trecuta), dar nu-mi luati permisul.
In capul meu se derulau cu viteza (ilegala bineinteles) consecintele transformarii mele subite in pieton: la serviciu cu metroul, la vizita copilului la medic cu taxiul, cu soarca-mea prin metrou catre maxi taxi, cafteala si ironiile nevestei, la mare … aici ma invinetesc si gandurile se opresc brusc precum la un crash test reusit. Peste doua saptamani (fix cand ar fi expirat dovada) plecam la mare in concediu. Cu fiica-mea si nevasta. Ansica mai bine alearga la maraton decat sa conduca, fii-mea are doar un an si doua luni si n-ajunge la pedale, pisica e la mama la Pucioasa, eu n-am permis, biletele sunt deja platite (femeie organizata sotia). Am sfeclit-o!
Revin cu patima asupra rugamintii initiale:
- Permisul meu, va rog! Imi place acolo unde e. In portofel. Lasati-l, va rog, acolo.
Bietul om plictisit deja de cate “va rog uri” auzise se inchide in masina si se apuca de scris procesul verbal. Devin penibil, bat in geamul inchis al Polo ului:
- Concediul meu! Cine conduce? Iertaciune, (sa nu uit) va rog!
Nici o reactie din partea lui Hemanuche. Va jur, stana de piatra. Imi accept soarta, ma departez de rampa cu luminile in functiune. Imi aprind o tigara, alta decat cea pe care tocmai o stinsesem acum trei secunde. Vine momentul. Se da jos, se indreapta cu pasi gigantici de mine. Se cutremura pamantul sub pasii Godzillei in uniforma. Inghit din nou in sec. Astept calaul.
Dintr-o data cerul se deschide si o voce blajina spune:
- Domnule Ispirescu, permisul va ramane in portofelul dumneavostra. V-am dat amenda pentru telefon. Fiti, VA ROG, mai atent. “Va rog!” Godzilla s-a transformat in zana si cu bagheta ei magica infaptuise un miracol.
Inlemnit de spaima si apoi de socul cu “v-am iertat”, semnez cu “X” cred procesul verbal. Imi da actele. Le strang la piept ca pe fii-mea, ma urc in masina si-mi iau rotile la spinare cat pot de repede. Nici nu-mi dau seama cand imi ascund telefonul in cel mai adanc buzunar si trag si centura. N-am mai purtat-o in Bucuresti de nu-mi mai aduc aminte. Cred ca de cand eram incepator.

Ajungem la destinatia nr. 1, imi rezolv treaba.
Plecam catre nr. 2. Pe breteaua pasajului de la Baneasa. O institutie a statului. Fara locuri de parcare bineinteles. Semne de stationare interzisa din cinci in cinci metri. Piosenia mea regasita acum nici un ceas s-a evaporat la fel de repede ca fumul de tamaie din candela popii. Opresc fix sub semnul de interzis. Pun avariile. Perfect regulamentar. Colegul Cristi sare din masina si se pierde in viteza dupa coltul cladirii in incercarea lui de a-mi scurta perioada de ilegalitate. Suna telefonul (din nou). Raspund relaxat la racoarea aerului conditionat si sub protectia lampilor de avarii care blincaneau muncitoreste. Nu apuc sa deschid gura ca langa masina, imbracat in roba lui neagra cu coasa pe umar, … calaul. Imi ciocane cu degetele scheletice in geam si-mi spune sa raman pe loc. Scap telefonul. Soc si groaza! Va amintiti de colegul GodzilloZanei? Cel care ramasese pe pisc la vanat de jochei infami de cai putere? El era. Jur pe ce-am mai sfant, el era. Hemanuche si el la doi pasi. Daca job ul i-ar fi permis cred ca si-ar fi plesnit fruntea cu palma. Imi arunca o privire plina de mila. Pleaca la urmatorul musteriu oprit tot pe interzis in fata mea. Si uite cum fortareata ridicata de butonul de avarii s-a naruit intr-o clipa! Nici macar nu stiam ca asa ceva e posibil… Uluit de ce-mi pregatise soarta pentru dimineata asta, raman in masina, aprind o alta tigara si ma gandesc ca poate visez si asta e un cosmar. Ma lamuresc ca nu dorm cand se deschde usa si Cristi navaleste transpirat in masina.
- Hai! zice. Fara sa ma priveasca. Cum indemnul lui ramane fara o reactie din partea mea mai incearca o data de data asta uitandu-se la mine insistent si un pic iritat de apatia mea.
- Unde sa mergem Cristi? Uita-te in fata!
Peste capota masinii din fata se zaresc zglobiu luminile rosu-albastre ale lui Hemanuche Godzilla Printesa si ale colegului lui Vulturul de stanca. Cum Cristi nu avea o uniforma sau chipiu care sa-l impiedice, face el gestul de care va ziceam: palma peste frunte. Atunci cand isi da seama de personajele povestii.
- Nu pot sa cred! Si urmeaza o descriere variata a imprejurarii jenante in care ne aflam din gura unui om care tocmai pierduse un razboi cu administratia publica romaneasca. Va las pe voi sa v-o imaginati.
Ma alatur si eu tirului cu o rafala de gloante veninoase neaos romanesti.
Ne racorim.
La cativa metri de masina noastra, Hemanuche si Hawkeye parlamentau ceva calm. O discutie casual la un cocktail. Asa relaxati erau. In distonanta cu atmosfera de concert rock de la noi.
Momentul adevarului avea sa ne loveasca la fel de tare ca si prima oara.
- Nu v-am scris nici un proces verbal. Sa stiti ca nu va cautam noi, pare ca dumneavostra ne cautati pe noi. Mergeti.
Pentru a doua oara in nici jumatate de zi ma vad nevoit sa plec rusinat, ca un elev abia scapat de corigenta, cu demnitatea pusa pe masa pentru dezbatere si cu cateva intrebari (nu ma refer la cele din chestionarele auto) la care trebuie sa-mi raspund cat de curand.
Cu toate ca nu ne asteptam la un asemenea final am inteles decizia lor. Au facut-o din mila, suprinsi probabil si ei de ghinionul (pe care l-am cautat cu lumanarea sa fim seriosi) care s-a pravalit asupra mea in aceasta minunata dimineata de iunie.
Si uite asa stau acum incuiat in birou, legat de scaun, cu cheile de la masina incuiate in dulap. Mort de foame si lesinat de obosit de la tumultul aventurii mele mai ceva ca a lui Bilbo Baggins.
Si nu e nici macar pranzul.

Multumesc Hemanuche, Godzilla Printesa!
Multumesc Hawkeye, Vultur de stanca!

Va pup!
Din siguranta biroului, unde nu pot lua nici o amenda.
Dar unde pot fi mustrat ca-mi pierd timpul cu povesti despre zile cacacioase.

Foto: SecundaTV.ro