Henri Coanda si proiectul de $10 milioane: 'masina' OZN Avrocar din 1959

Henri Coanda, de la avioane cu reactie, la Farfurii Zburatoare aproape functionale

In afara faptului ca aeroportul Otopeni ii poarta numele, nu strica sa ne uitam putin in trecut ca sa stim ce a facut Henri Coanda. Nascut la Bucuresti, Coanda a urmat la inceputul secolului trecut cursurile scolii superioare de aviatie de la Paris, iar in 1910, a reusit sa faca designul unui avion numit Coanda-1910. El sustinea la acea vreme, la Salonul International Aeronautic de la Paris, ca acesta este primul avion cu motor cu reactie din lume. Din pacate, avionul nu a zburat niciodata, iar criticii vremii sustineau ca nici nu ar fi putut zbura, chiar daca romanul era convins de contrariu. Cativa ani mai tarziu, deja existau mai multe proiecte de avioane dotate cu motoare cu reactie, iar numele Coanda la acest capitol a ramas neconfirmat ca fiind pionier absolut.

In anii urmatori, Coanda a realizat mai multe avioane pentru compania Bristol, avioane care ii purtau numele, dar si pentru fabrica Delaunay-Belleville din Franta, unde realizeaza modelele Coanda-1916 special pentru a fi utilizate in Primul Razboi Mondial. Cu alte cuvinte, romanul nostru era un vizionar si un adevarat inventator in ceea ce priveste domeniul aviatic, insa la nivel mondial, pana in 1934, nu reusise sa intre in cartile de istorie. Si asta pentru ca nu erau foarte multi cei care confirmau faptul ca avionul sau din 1910 poate fi considerat primul avion cu jet din lume, care nu foloseste elicea pentru propulsie, ci un jet de aer... In schimb, se pare ca germanii reusisera sa obtina aceasta inventie, dar abia in 1938, cu avionul Caproni Campini N.1, care a si zburat.

Coanda a reusit totusi sa intre in istorie. Cu un element important de aerodinamica. El a patentat in 1934 un efect al aerului pe care l-a numit Efectul Coanda. Acesta sustinea ca un jet de aer are tendinta sa se lipeasca de suprafetele apropiata. Si a demonstrat acest efect in 1936, cand a realizat macheta unei Farfurii Zburatoare numita Aerodina Lenticulara ce reusea sa se deplaseze de la sol cu ajutorul unui sistem de ventilatie circular. Din pacate, acest design a ramas o simpla macheta si nu a fost utilizat niciodata la scara reala.

Henri Coanda in anii '60, premiat de catre Partidul Comunist Roman

Coanda, extraterestrii si proiectul ultra-secret al armatei

Dupa ce a fost mediatizat in 1947 celebrul eveniment de la Roswell care ar fi presupus prabusirea unui Obiect Zburator Neidentificat, adica un OZN, toata opinia publica fierbea cu gandul la extraterestrii care ne viziteaza pamantul. In ciuda lipsei unor dovezi concrete cu privire la existenta extraterestrilor, rapoartele martorilor care vedeau asa-zisele UFO-uri, adica OZN-uri, erau in crestere. Simultan cu paranoia oamenilor care se simteau in permanenta urmariti de martieni si chiar rapiti in somn, a inceput si Razboiul Rece, imediat dupa finalizarea razboiului.

La celebra baza aeriana americana Area 51, poate cea mai izolata baza a armatei americane, a inceput in dezvoltarea unui proiect numit Avro. Acesta era condus de Jack Frost, un personaj dubios al carui nume real a fost pastrat secret multa vreme, un specialist in industria aviatica si mai ales in aeronavele de tip VTOL, adica vertical take-off and landing. Frost a inceput programul Avro in Canada, acolo unde a proiectat avionul cu reactie Avro CF-100, dupa care a fost angajat de guvernul american pentru a dezvolta in colaborare cu uzina Avro din Canada un avion... mai special. Acesta purta numele de VZ-9 si era, de fapt, un OZN controlat de oameni, care utiliza Efectul Coanda.

Desi, initial, proiectul prezenta un aparat de zbor in forma de triunghi, cu aripa Delta si decolare verticala, de-a lungul timpului masinaria de zbor s-a transformat de fapt intr-un fel de elicopter cu performante inalte. Proiectul initial a fost demarat de US Air Force dar in cele din urma abandonat, dupa care a fost preluat de US Army care l-a schimbat si l-a transformat intr-un aparat de zbor perfect rotund capabil sa transporte doi pasageri.

Intregul proiect numit Avrocar VZ-9 era unul clasificat drept TOP SECRET si isi propunea sa dezvolte un avion capabil sa decoleze si sa aterizeze in orice loc, fara a fi nevoie de o pista special amenajata. Si asta pentru ca, in anii '50, americanii erau convinsi ca urmeaza sa inceapa in Europa cel de-al treilea razboi mondial in care se vor utiliza bombe nucleare. Si ca un astfel de aparat multifunctional va face diferenta... Tocmai de aceea, guvernul american a investit sume colosale la acea vreme in proiectul Avrocar, peste 10 milioane de dolari, ce s-au dovedit a fi in cele din urma bani aruncati pe fereastra...

De la avion supersonic, la elicopter si, in cele din urma, la... automobil

Avrocar se pare ca avea la acea vreme mai multe nume de cod. Intregul proiect chipurile se numea Project Y, iar cele doua aparate de zbor realizate se numeau Spade si Omega. Dupa preluarea proiectului de la canadieni de catre US Air Force, acesta s-a numit WS-606A sau Project Silver Bug, dupa care, atunci cand a fost preluat de US Army, a fost denumit VZ-9 Avrocar, acesta fiind si numele cunoscut de cea mai multa parte a lumii.

Avrocar avea designul unui... frisbee. Adica o parte superioara rotunjita si un partea inferioara mai plata. Aeronava avea un diametru de 5.5 metri si o grosime de 1.1 metri. In mijlocul navei era o elice cu 124 de pale, numita turborotor, care impingea aerul in jos cu mare viteza. Pentru a invarti acest rotor masiv erau montate 3 motoare folosite la acea vreme la cateva aparate de zbor fara pilot (drone) model Continental J69-T-9, fiecare cu rezervorul sau de carburant. In total, intreaga masinarie de zbor avea o greutate de 1944 kilograme fara pilot si operator.

Predictiile initiale ale celui care a demarat proiectul, Jack Frost, erau mai mult decat optimiste: el a reusit sa obtina finantare pentru proiect promitand niste cifre absolut aberante. Mai exact, el credea ca Avrocar putea atinge o altitudine de 30.000 de metri si ca putea atinge viteze de peste 3.5 Mach, adica de 3.5 ori viteza sunetului.

Ulterior, aceste cifre s-au mai micsorat si dorinta de a face un astfel de OZN hipersonic a disparut. In schimb, Avro urma sa devina un elicopter capabil sa zboare la punct fix circa 10 minute sau sa zboare cu o incarcatura de 450 de kilograme, avand o viteza maxima de 417 km/h. Au mai urmat si alte modificari ale proiectului care promiteau o viteza maxima de 290 de km/h si posibilitatea de transport a unei incarcaturi de peste 1000 de kilograme. Insa rezultatele finale au fost extrem de... diferite.

Aparatul de zbor in a carui dezvoltare s-au investit multe milioane de dolari la acea vreme, echivalentul in zilele noastre fiind in jur de 900.000.000 de dolari, a reusit o viteza de zbor maxima, in timpul unui test, de 56 km/h iar desprinderea de la sol la peste 1 metru, s-a dovedit a fi imposibila din cauza ca efectul de sol disparea. Au mai urmat modificari masive ale proiectului, au fost instalate diverse stabilizatoare, dar chiar si asa, in ciuda unor teste din tunelul de vant in care acest OZN atingea 190 km/h, in zborul real nu a trecut niciodata peste cei 56 km/h obtinuti initial. Ultimele testari, din 1961, i-au adus sfarsitul care era anuntat de la bun inceput: cu piloti la mansa, Avrocar a reusit sa atinga un topspeed de doar 37 km/h si o altitudine maxima de 91 cm de la sol. Testele in care se dorea abordarea unor pante mai abrupte au fost insa oprite, din cauza ca prezenta un pericol mult prea mare. In plus, cu cat viteza crestea, cu atat aparatul de zbor devenea mai instabil si imposibil de controlat.

Viziunea Avrocar: niste Jeep-uri care zboaraUnul din cele doua exemplare intr-un muzeu aviatic

Dupa evaluarea finala din 1961, Armata Americana a declarat proiectul inchis si avionul Avrocar un esec. Din pacate, acest aparat de zbor nu a reusit sa atinga viteza dorita si nici sa se ridice de la sol mai mult de 91 de centimetri, iar autonomia de zbor era undeva pe la 127 de kilometri, fata de cei 1600 cu care se lauda initial proiectul. Iar faptul ca, la inceput, acest Avrocar era gandit sa atinga 3.5 Mach viteza de top, dar in schimb a atins doar 56 km/h, a dat nastere unei lungi serii de glume.

Cele doua aparate fabricate vreodata au insumat 93,5 ore de zbor, timp in care au fost dotate cu roti. Din tot acest timp, mai mult de 80% l-au petrecut la sol, mergand la fel ca un automobil, la nivelul solului, pentru testarea sistemelor de directie. Asadar, mai ales pentru ca si numele de "Avrocar" i se potrivea de minune, acest OZN a fost considerat de multi mai degraba masina, decat un avion adevarat. Si atunci cand designul a fost facut public, dar si imagini cu Avrocarul functionand, nu putini au fost cei care au preluat ideea si au realizat masini adevarate cu design de OZN...

La final, putem spune doar atat: americanii au luat Efectul Coanda, dar l-au utilizat gresit. In anii urmatori au fost dezvoltate mai multe avioane de armata si de pasageri care s-au folosit de aceasta descoperire a romanului pentru a face aparate mai confortabile si mai sigure fara probleme. Iar acest proiect indraznet, chiar daca nu a vazut lumina zilei, putem spune ca a fost pe cat de costisitor, pe atat de interesant.

Adevaratul OZN: Alfa Romeo Disco Volante, adica Farfurie Zburatoare