Povestea unui pariu de $25.000: cursa de 24h dintre Stutz si Hispano-Suiza in 1928

Probabil ca suntem singurul site auto din Romania care a scris ceva despre Hispano-Suiza, o marca auto disparuta in 1946. Si am scris cu placere pentru ca acum un secol, Hispano-Suiza era considerata uzina care producea cele mai bune automobile din Franta si chiar din Europa, lucru important intr-un moment cheie in care industria auto pur si simplu explodase peste tot in lume. Nu am scris pana acum mare lucru insa despre Stutz, o marca americana cu o foarte scurta durata de viata, din 1911 pana in 1935. Dar o facem acum, povestindu-va despre o cursa incredibila care a avut loc in 1928, o cursa ramasa in istorie drept "competitia de 24h a orgoliilor americane".

Pariul de $25.000 la un pahar de whiskey dintre un pilot de avion si un presedinte de companie

Celebra cursa de 24h dintre Stutz si Hispano-Suiza incepe intr-o seara ca oricare alta, in cadrul unei cine la care participa cateva nume grele din industria auto americana. E vorba de Charles F. Kettering, fondatorul marcii Delco si seful diviziei de dezvoltare la General Motors, Col. Warwick Wright, un om de afaceri putred de bogat, pilot de curse si detinator al multor reprezentante auto in Statele Unite, Fred Moskovics, Presedintele companiei auto Stutz si Charles Terres Weymann, pilot de avion, afacerist si detinator al unor patente auto.

Charles WeymannFred Moskovics (dreapta)

Si cum toti erau entuziasti auto, discutiile pe aceasta tema se pare ca au fost predominante in timpul cinei. La final, la iesirea pe terasa pentru trabuc si whiskey, Charles Kettering a inceput sa povesteasca cu mandrie cum noua sa masina, un Cadillac Series 342 cu motorul V8 de 5.6 litri a reusit sa bata un Rolls-Royce Phantom intr-o cursa de anduranta. Discutia s-a dezvoltat si a venit randul lui Moskovics, Presedintele Stutz, sa spuna ca modelul Safety Stutz e capabil sa "bata la fundul gol" un Rolls-Royce in orice ora din zi si din noapte. Weymann, un francez cu cetatenie americana care venise in Statele Unite ca sa-si vanda patentele sale de caroserie auto imbracata in material textil, s-a bagat in discutie si a zis ca masinile Hispano-Suiza sunt destul de performante si ca merita bagate in seama.

Orgoliul sefului de la Stutz a debordat si asa a aruncat manusa: un pariu de 25.000 de dolari, conform caruia modelul sau Stutz Blackhawk Speedster pune la pamant orice Hispano-Suiza intr-o competitie de anduranta de 24h. Discutiile au continuat, paharele s-au golit si afacerile s-au reglat iar pariul a fost batut in cuie intre Moskovics si Weymann, intre american si francez.

24 de ore pe circuitul oval de la Indianapolis

Francezul se pare ca s-a pripit atunci cand a acceptat acest pariu, cel mai probabil din cauza vaporilor de alcool din timpul acelei seri de pomina. Mai ales cand a acceptat ca "arena de lupta" circuitul oval de la Indianapolis, pista "de casa" a masinilor Stutz, care erau fabricate la doi pasi de circuit. Mai mult, pe Indianapolis, un Stutz Blackhawk detinea si un record de viteza medie, de 140 km/h, lucru pe care francezul nu il cunostea...

Marele oval: vedere aeriana asupra circuitului Indianapolis in 1928

Intelegerea dintre cei doi oameni de afaceri era sa foloseasca fiecare masini de serie cu o caroserie deschisa cu doua locuri. Singurele modificari permise erau usurarile masinilor dupa bunul plac. Pentru fiecare masina erau folositi cate doi piloti care se schimbau la fiecare 3 ore in timpul cursei. Startul se dadea normal, masinile plecand de pe loc, cu soferii la volan si cu motoarele pornite, nu ca la cursele Le Mans in care pilotii alergau catre masini.

Cei 4 piloti care urmau sa alerge pe circuit in aceasta cursa de 24 de ore erau: Weymann si Robert Bloch, castigatorul cursei de 24h de la Le Mans in 1926 la bordul unui Lorraine-Dietreich, pentru pilotarea masinii franceze, Hispano-Suiza. In tabara adversa, Statele Unite erau reprezentate de Gil Anderson si Tom Rooney, doi piloti celebri care cunosteau pista de la Indianapolis ca pe propria manusa. Seful Stutz, Moskovics, statea pe margine si privea.

Doua masini cu motoare senzationale: francezii cu 8.0 litri si 6 pistoane, americanii cu 5.0 litri si 8 pistoane

Interesant este cum americanul nu i-a impus francezului sa vina cu o masina Hispano-Suiza H6B cu motor de 6.6 litri si 37,2 cp, model expus la Salonul Auto Olympia din Marea Britanie, cel mai popular model al vremii. In schimb, Weymann a venit cu un model Hispano-Suiza H6C cu motorul de 8.0 litri si 6 pistoane in linie care producea 144 cp la 2500 rpm. La randul lor, americanii au venit cu un motor care avea 8 pistoane in linie, dar de o capacitate mai mica: un 5.0 litri de 125 cp la 3600 rpm. Se pare ca americanii s-au bazat ca masina lor este cu 400 de kg mai usoara decat cea a francezilor, asa ca diferenta de putere era nesemnificativa.

Stutz Blackhawk Speedster

Toti pilotii erau imbracati in bluze albe si casti asortate, avand ochelari de protectie din cauza ca masinile erau deschise. Ambele automobile au avut aripile si protectiile de noroi inlaturate pentru a avea o greutate mai mica. Francezul insa a alergat mereu cu o roata de rezerva suplimentara montata in lateralul masinii, din cauza ca nu stia daca suprafata circuitului, pe care nu mai calcase niciodata, era curata sau plina de pietre care ii puteau perfora anvelopele Dunlop. Pe partea de anvelope, americanul a vrut initial sa-si puna niste pneuri speciale de curse, dar francezul a insistat sa-si puna un set de gume Mason, aproape identice cu cele Dunlop Cord utilizate pe Suiza lui.

Masina franceza era vopsita in rosu, "culoarea macului de camp", si avea pictata in lateral o barza, care era emblema companiei Hispano-Suiza. In plus, mai era desenat si numarul 3, ca sa fie o adevarata masina de competitie. La randul sau, masina americana Stutz Speedster, tot fara aripi ca si masina franceza, nu avea nicio roata de rezerva suplimentara si era vopsita intr-o culoare asemenatoare, un visiniu inchis. Aceasta purta numarul 7, aparent numarul norocos al firmei americane. Masinile nu erau degeaba vopsite in culori inchise, ci pentru a face un contrast cu numerele desenate in alb, din laterale. Si asta pentru ca arbitrii chemati la fata locului care masurau timpii celor doua automobile sa poata face diferenta foarte usor dintre cei doi concurenti inclusiv pe timp de noapte.

Hispano-Suiza H6C cu o caroserie Skiff

18 Aprilie 1928, ora 13:00, 'razboiul de anduranta franco-american' incepe

De fata cu circa 2500 de spectatori, inclusiv Moskovics in persoana, cursa a inceput la ora 13:00 la pranz, in data de 18 aprilie 1928. Conform unui raport realizat de un jurnalist aflat la fata locului, Hispano-Suiza H6C a inceput sa se distanteze de Stutz imediat dupa ce masinile au luat startul. De fapt, se pare ca exact de la start, masina a ajuns in primul din cele 4 viraje ale circuitului oval cu avans de circa 200 de metri, ceea ce este enorm...

Motorul cu 8 pistoane in linie de pe Stutz

Dupa primul tur de circuit, Suiza era cu 9 secunde in fata masinii americane, avand o viteza medie de 135 km/h, in timp ce Stutzul avea doar 123 km/h. Incet-incet, masina americana a inceput sa prinda teren, dar nu suficient. In turul de circuit cu numarul 57, cand la volan se afla Rooney, masina Stutz a inceput sa piarda din putere, asa ca a oprit in standul plin cu mecanici. Problema era cu un ax de fixare a unei supape care se crapase. Regulamentul stabilit inainte spunea insa ca nu este permisa nicio schimbare de piese, de niciun fel. Asa ca mecanicii au incercat sa improvizeze si sa repare piesa stricata, reparatie care a durat mai bine de o ora.

Reintors in cursa, cu piesa reparata, Stutzul a revenit inapoi la standuri dupa alte 11 ture de circuit. Acum, la mai bine de 7 ore si 20 de minute de cand s-a dat startul, americanii erau din nou blocati pe loc in timp ce masina frantuzeasca inghitea kilometru dupa kilometru. De aceasta data, masina americana a ramas la stand pentru 3 ore, dar in cele din urma, imediat dupa miezul noptii, a revenit in cursa. Intre timp, Hispano-Suiza H6C avea un avantaj urias, masina neavand nici cea mai mica problema tehnica.

Un Stutz Blackhawk de competitie, similar cu cel condus in 1928 la cursa de 24h

Primele ore ale diminetii din ziua de 19 aprilie 1928 le-au prins pe ambele masini alergand cu viteza mare pe circuit. Nu insa pentru mult timp, deoarece americanii iar s-au lovit de ghinion si la ora 7:56 AM totul se terminase. Tija valvei reparata de cateva ori a cedat complet si valva a cazut in motor, blocand un piston. Dupa mai multe ore in care mecanicii au incercat sa afle care este cauza si sa gaseasca o solutie, Fred Moskovics, cel care initiase pariul, a spus ca se retrage din cursa. Poate ca a fost un gest nepoliticos, trebuind sa-i lase pe francezi sa duca la final toate cele 24 de ore de cursa, insa masina frantuzeasca a fost in cele din urma oprita, dupa 19 ore si 20 de minute de la start, pentru ca nu mai avea concurent. Americanii aroganti, care credeau ca au cele mai rapide si fiabile masini din lume, s-au declarat invinsi.

Secretul francezilor: motorul realizat de Marc Birkigt

Fondatorul companiei Hispano-Suiza, Emilio de la Cuadra, l-a angajat pe elvetianul Birkigt sa se ocupe de motoarele masinilor sale. Acesta a venit cu o experienta uriasa dobandita in industria aeronauticii si a realizat unele dintre cele mai performante motoare auto din lume. Si modelul H6C, la fel ca si alte masini, nu face exceptie, fiind dotat cu niste propulsoare mult prea avansate pentru vremea respectiva.

De exemplu, Birkigt a reusit sa faca un motor V12 de 9500 cmc care oferea 250 cp, fiind dotat cu tehnologie nemaivazuta nicaieri. De exemplu, camasile cilindrilor erau tratate termic printr-un procedeu numit nitrurare, care le oferea rezistenta indelungata. Supalele de evacuare erau racite cu sodiu care, la temperaturi mari, devenea lichid, racind supapa foarte bine. Pistoanele aveau un diametru de 100 mm, din aliaj de aluminiu, erau forjate si erau montate in camasi foarte stramt. Si asta pentru ca Birkigt reusise sa gaseasca un aliaj special care nu se dilata la caldura, care este si mai usor, dar se raceste si mai repede, motorul in final avand o putere mai mare. In plus, sistemul de alimentare era unul revolutionar, care facea ca motorul sa aiba ralantiul la turatia incredibila de 250 rpm. Toate aceste trasaturi speciale erau intalnite si pe modelul urmator, cel care a alergat in cursa de la Indianapolis, Hispano-Suiza H6C, care avea motorul de 8 litri realizat complet din aluminiu.

Motorul cu 6 pistoane in linie realizat de Birkigt pentru Hispano-Suiza

Revansa "masluita" pentru o prietenie franco-americana

Weymann, care se afla in Statele Unite pentru dezvoltarea unor afaceri auto, a inceput sa-si vanda patentele sale de caroserii pentru masina realizate din material textil inclusiv lui Moskovics, cel pe care il invinsese in cursa de 24h de la Indianapolis. Americanul, care trebuia sa reabiliteze imaginea companiei Stutz, a cerut o revansa. Francezul, amabil, ca sa nu-si dezamageasca partenerul de afaceri, a acceptat. In timp ce americanii au venit la start cu un Stutz Blackhawk nou, adus din uzina, francezii au venit cu aceeasi masina cu care castigasera cu un an inainte.

Cursa, de aceasta data, a fost castigata de Stutz. Insa toata lumea era de parere la acea vreme ca cei doi protagonisti au facut un blat pentru ca imaginea companiei americane sa creasca in ochii populatiei care o considera acum drept pierzatoare in fata francezilor. Cu alte cuvinte, cel mai probabil din motive financiare, Weymann a 'vandut' cursa americanilor care au castigat-o la diferenta de 3 ture fata de competitori. Arbitrii si alti amatori care au vizionat cursa si au cronometrat turele de circuit au vazut ca francezul avea acum o viteza medie mai mica cu 16 km/h fata de prima cursa pe care a castigat-o fara emotii. Asa ca toata lumea a crezut ca se afla ceva la mijloc si ca a doua oara, cursa de anduranta a fost de fapt o mascarada comerciala.

Barza a castigat in fata......luptatorului grec cu casca de lupta, emblema Stutz

Intr-un interviu din 1972, cu 4 ani inainte sa moara, Weymann a spus clar ca a doua cursa de revansa a fost masluita. Si asta pentru ca se adunasera cateva mii de spectatori care abia asteptau sa vada masina franceza cum este spulberata de cea americana. El spunea la varsta de 82 de ani despre a doua cursa de 24h care a fost castigata de Stutz: "Totul era cinema, pentru numele lui Dumnezeu!", explicand astfel diferenta de viteza fata de prima cursa.

Tot el mai spunea ca tot pariul materializat sub forma unei curse a fost intre prieteni. Ulterior, dupa ce a 'pierdut' a doua cursa, francezul si-a cumparat un Stutz pe care l-a adus in Franta. Aici, el a prezentat automobilul american celor doi prieteni buni pe care ii considera cei mai experimentati producatori de automobile: Paul Panhard si Louis Renault. Care, au studiat masina si au reusit sa invete cateva lucruri noi, dupa care au inceput sa exporte masini proprii dincolo de ocean...

Poate ca nu pare mare chestie o cursa intre doi oameni de afaceri. Insa acest lucru, pentru ca s-a desfasurat intr-o lume a automobilismului de lux, a dus la dezvoltarea multor afaceri ulterioare. Poate ca francezii au fost mai buni de data asta decat americanii, poate ca americanii au invatat ceva dupa ce au fost invinsi, francezii la randul lor au facut masini mai bune si le-au vandut in Statele Unite si americanii au 'furat' de la francezi si si-au vandut masinile in Europa.

Cand vreodata o sa mai auzim de doi oameni care pun la cale o cursa de 24h la un pahar de whiskey? Cand o sa mai auzim de pariuri intre doi prieteni care sunt convinsi ca au cea mai rapida masina? Si cand vreodata ne vom mai lovi de o lume auto in care toti se cunosc si toti sunt prieteni, iar rivalitatea este doar pe circuit? Ai castigat cursa, primesti o masina concurenta. Daca ai pierdut cursa, oricum vei cumpara masina concurentei ca sa vezi ce ascunde. Dupa care o duci la prietenii tai Renault si Panhard din Franta ca sa aiba si ei o sursa de inspiratie. Dupa care ei fac masini mai bune si le vand inapoi la americani...

De fapt, cursa asta de 24h a insemnat mult mai mult. A insemnat un nou inceput pentru industria auto de pe doua continente. Poate ca fara cursa de la Indianapolis, marca Renault nu ar mai fi existat azi. Iar acest lucru merita stiut de orice pasionat auto.