Pe tocuri la volan: cand ploua in Bucuresti...

Nu inteleg exact fenomenul, dar stiu ca mi s-a intamplat de fiecare data cand a turnat cu galeata. Parca atunci toti soferii se gandesc sa isi dezmorteasca masinile din parcare.

Nu mai stau pe ganduri. Incerc sa beau repede cafeaua, sa pornesc masina ca sa incalzesc motorul. Nu vreau sa stau iar cu caciula pana la munca. Ies din casa dupa trei sferturi de ora... fix cand incepe ploaia. Exact ce imi trebuia, imi spun in gand, uitandu-ma usor panicata la ceas.

Ar trebui ca in maximum o ora sa parcurg DN1, sa trec de lucrarile interminabile de la Casa Presei Libere, sa traversez Calea Victoriei si Piata Unirii. Deja ma gandesc la scuza oferita sefului.

Si nu, cea cu blocatul in trafic pare sa nu mai tina. Ultima data am folosit-o saptamana trecuta, atunci cand cele 10 minute promise unei prietene la o cafea inainte de munca s-au transformat intr-o ora.

DN1, blocat ca de obicei

Ies grabita pe Drumul National 1, spre Otopeni. Realizez imediat ca nu mi-am schimbat stergatoarele, cele care au dat cu brio gheata de pe parbrizul masinii, toata iarna. Si-au facut datoria, ce sa zic...

E clar, nu vad nimc. Ploua din ce in ce mai tare. Stergatorul din dreapta scartie si parca nici nu mai atinge parbrizul. Ma aplec peste volan sa vad ceva. Nu ca as avea ce. Dupa cateva sute de metri, franez.

Un politist dirija o intersectie. Nici ca se putea mai rau. Blocajul e sigur... Asta se intampla de fiecare data cand un nene in uniforma vrea sa decongestioneze traficul. Se intampla exact opusul. De ce nu ne lasa sa ne descurcam singuri?

Trec 5, apoi 7 minute. Nu fac mai mult de 10 metri si privesc in fata. O coloana interminabila de masini, pe doua benzi. Imi revine in cap... marti, 13, si mai si ploua.

45 de minute pana ajung la Casa Presei. Unde, ce sa vezi? Acelasi santier al unui pasaj care parca nu se mai termina. Si ca totul sa fie „ca la carte”, semafoarele nu functioneaza.

Trag de volan, folosesc putin claxonul, ma enervez pe stergatoarele care nu ma ajuta deloc si trec de blocaj. Privesc spre Arcul de Triumf, gandindu-ma cu groaza la traseul care ma asteapta. Gata, intru cu adevarat in traficul din centrul Bucurestiului.

Calea Victoriei sau calea... nervilor intinsi la maximum

Trec de Piata Victoriei si alta coloana de masini. Doi politisti incearca sa imi faca semn sa deblochez intersectia. Ii vad usor nervosi in ploaia marunta si rece, sterg usor geamul cu un servetel... sistemul de climatizare pare sa ma lase. Si i-am spus domnului de la service sa se ocupe si de asta.

Ah, da, acum vad ceva mai bine. Blochez chiar intersectia care duce spre Guvern. Imi continui agale drumul pe Calea Victoriei. Atat de bine renovata incat cele 4 benzi pe care puteam circula inainte au fost transformate acum... in doua. Da, si alte doua pentru biciclisti.

Care bicilisti?!, ma intreb, in timp ce apuc sa schimb viteza in treapta a treia. De mult timp nu mi s-a mai intamplat asta. De fapt, de cand treceam de centrul Otopeniului.

Bucuria nu dureaza mult. Franez brusc si... imi suna telefonul. Evident, ma uit la ceas in acelasi timp. O ora de cand am plecat de-acasa, iar seful meu pare sa aiba un senzor care sa il anunte cand intarzii la serviciu...

Piata Unirii, ne ocolesc pietonii

Piata Unirii, o mare de masini care nu se misca... ma face sa trag pe dreapta. Imi iau o cafea. Nu par sa imi pierd randul in trafic.

In scena apar pietonii. O aglomeratie de umbrele care pare sa nu mai tina cont de masinile din trafic. Si ce daca semaforul este rosu pentru pietoni? Masa de oameni care iese de la metrou pare sa nu se mai opreasca.

Claxoanele se aud acum mai bine ca oricand. Din cand in cand voci suparate ale unui domn care a lovit usor masina din fata lui. O femeie trecuta de a doua tinerete vrea sa traverseze. Haosul se accentueaza.

Aici Bucurestiul se simte cel mai bine. Pasajul Unirii este expresia: ”Pe aici nu se trece”. Cred ca s-a inundat. O coloana de un kilometru cu soferi deja resemnati. Sorb incet din cafea: 10 minute pana la serviciu, teoretic. Practic...

Autor: Raluca Ivanescu