Serial Petre Cristea, ep. 6: Turul Italiei din 1934 si accidentul aproape mortal

In vara anului 1934, s-a organizat pentru prima oara Turul automobilistic al Italiei pe soselele nationale recent renovate. Cursa de viteza, de 6000 km (nu raliu!), pe traseul Roma - Messina - Palermo - Gela - Ragusa - Catania - Messina - Bari - Milano - Roma (a nu se confunda cu 'Mille Miglia', care nu avea decat 1600 km). Acest tur auto al Italiei, care se numea "Coppa d'oro del Littorio", a atras la Roma, in Piazza Venezia, intr-o seara de mai, numarul impozant de 255 de automobile de sport din Italia, Franta, Anglia, Germania si Romania, intr-o atmosfera de entuziasm specific latin.

Singurul echipaj roman era Alex. Berlescu - Petre Cristea, conducand un Ford V8 cu caroserie speciala foarte aerodinamica, construita la uzina de avioane SET din Bucuresti (foto principala).

Printre participanti erau inscrise vreo suta de Fiat-uri mici de sport de 1000 cmc, numite Balilla, caroserie deschisa cu doua locuri, foarte raspandita in Italia acelor timpuri si chiar in Europa.

Plecarile se dadeau la cate un minut interval, incepand cu masinile cele mai mici (Balillele) si terminand cu cele mai rapide care erau cele trei Alfa Romeo ale celebrei uzine cu acest nume, un Ford V8 condus de Trevoux-Carriere si Ford-ul nostru. Astfel, pe la ora 10 noaptea, am luat si noi plecarea intr-o harmalaie specific italiana, o grindina de flash-uri, aplauze, strigate (Ei, che macchina!), fel de fel de stegulete, etc. Fiecare masina era precedata de catre o motocicleta rapida pe strazile Romei, de la plecare pana la iesirea pe soseaua mare catre Napoli, care, ca si acum 2000 ani, se cheama via Appia. Toate drumurile magistrale care pleaca sau duc la Roma poarta numele ce-l aveau pe vremea lui Traian. De exemplu: Via Aurelia vine dinspre Livorno; via Cassia de la Bologna - Florenta; via Flaminia dinspre Ascoli; via Tiburtina de la Pescara; via Casilina este a doua magistrala catre Napoli, mai putin rapida decat via Appia. Si mai sunt si altele pe care le-am uitat.

Italia pe atunci nu avea autostrazile de azi, dar soselele nationale erau excelente, 99% asfaltate si perfect construite. Dincolo de Napoli, cand am inceput sa ne apropiem, noaptea, de drumurile Calabriei cu mii de viraje de tot felul, vazuram de cateva ori lumini de faruri bajbaind, inspre soseaua mare printre tulpinile de porumb! Erau ale unor Balille prea grabite, care facusera o mica "excursie" prin lanurile de porumb. Fara nici o consecinta grava pentru ele, deoarece santurile pe acolo erau indulgente!

La Messina, cand am inceput turul Siciliei, eram pe locul 4, dupa cele trei Alfa Romeo oficiale. Organizarea cursei era splendida; toate alimentarile cu benzina erau gratuite si se operau cu cea mai mare viteza posibila. Toate soselele erau aproape complet libere, avand marcaje speciale albastre, inainte de oricare viraj necesitand o reducere a vitezei sub 70 km/ora.

Gratuitatea alimentarilor cu benzina a fost ceva unic in istoria sportului automobil, care raportata la 255 de masini pe 6000 km a costat enorm; mai ales pentru o tara care nu avea nici o productie petrolifera. Probabil ca si din acest motiv Mussolini l-a dat afara pe conducatorul Autoclubului, iar Turul Italiei auto nu s-a mai tinut niciodata. (Spre deosebire de turul ciclist, care probabil n-o sa moara niciodata).

La punctul de control de la Palermo ni s-a spus ca in acel moment eram in fruntea clasamentului. Mai departe, pe soseaua din sudul Siciliei, nu ne-a mai ajuns nimeni. La Gela ne-am alimentat cu benzina fara sa apara vreun urmaritor. Se crapa de ziua. Dupa 10 km, pana de cauciuc. Aveam doua roti de rezerva: nu am stat pe loc decat vreo 2-3 minute. Pe cand Berlescu pornise in viteza intai, auzim un claxon din spate, dupa care ne depaseste in viteza Fordul V8 roadster al echipajului francez Trevoux - Carriere. Evident, ne-am luat imediat dupa ei in drum catre oraselul Vittoria... Ne apropiam vizibil de masina francezilor. Soseaua mergea paralel cu o cale ferata pe directia apus-rasarit, incepand a face un urcus drept, prelung, foarte slab. Urma vreo suta de metri neasfaltata cu o trecere la nivel nesemnalizata, cu viraj stanga brusc la 90 de grade - trecerea caii ferate tot pe zona neasfaltata cu praf mult - urmat de un cot la dreapta tot la 90 de grade, spre a continua mersul paralel cu calea ferata. Aceasta cale ferata era flancata, pe ambele parti, cu un zid de piatra de vreo 80 cm inaltime, cam asa cum era la noi pe linia Comarnic - Posada. Eram la vreo 10-20 m in spatele francezilor, fara sa banuim ca vom intra in praf tocmai intr-un pasaj al caii ferate cu doua cotituri la 90 de grade! Asa ca brusc ne-am pomenit intr-un nor de praf si exact in aceeasi clipa, drept in ochii nostri, a aparut soarele care tocmai se ridica din orizont! Norul de pulbere lovit de razele soarelui din sensul opus, inseamna orbire completa. Nea Alecu observase ca frantuzii cotisera la stanga, asa ca a virat si el, dar insuficient. Deci am traversat sinele prea oblic, proptind botul masinii in capatul zidului de piatra de dincolo de calea ferata, capat care, la fel cu celelalte trei, era consolidat cu o bucata zdravana de sina infipta in pamant (mai bine zis in stanca de sub pamant). Lovitura a fost destul de puternica, voada ca amandoi am fost repeziti brusc inainte: nea Alecu cu capul in mijlocul volanului, in care si-a rupt trei dinti; eu proiectat in parbriz pe care l-am spart cu capul (nu era securit); dar n-am reusit sa ies prin el afara, deoarece m-am proptit cu umerii in marginile geamului si apoi, cazand inapoi pe perna, mi-am taiat a doua oara fata si chelia ca un castravete! Din fericire, bariera de cale ferata nu era lasata! Insa erau pe acolo cantonierul cu familia lui si cativa spectatori.

Imi amintesc perfect ca am deschis usa din dreapta, l-am vazut pe cantonier venind fuga spre mine si in acel moment mi-am pierdut cunostinta si am cazut in bratele lui. M-am trezit peste nu stiu cat timp, intins pe spate, pe o lavita, in casuta cantonierului. Imediat am simtit un miros puternic de vin. Am dus mana sub cap si m-am lamurit de unde venea mirosul: cantonierul, vazand ca pierd mult sange, mi-a asezat sub cap o felie enorma de paine imbibata cu vin rosu. Apoi a telefonat dupa salvare in oraseleul Vittoria, la 22 km.

Nea Alecu si-a luat dintii in buzunar si apoi, dupa ce a dat masina la o parte de pe calea ferata, cu ajutorul binevoitorilor, a inceput sa o mestereasca: avea o lovitura pur frontala puternica, in special din cauza sinei verticale, care nu s-a deplasat decat cu 1-2 mm! Radiatorul era rupt in doua si altele mai marunte. Noroc ca organizatia Ford-Service, intinsa pe tot Globul, avea un atelier si in oraselul Vittoria, un oras cu 50.000 de locuitori.

Este indiscutabil ca oricine ar fi fost la volan, accidentul ar fi avut exact aceeasi desfasurare.

Ati vazut, deci, cum o nenorocita de pana de cauciuc, plasata tocmai inainte de locul cel mai periculos, la ora cea mai critica, ne-a facut sa pierdem una dintre cele mai mari si mai frumoase curse de automobile din Europa, deoarece trecusem cu splendid succes partea cea mai dificila pentru noi, cu drumurile cele mai intortochiate, inguste si periculoase. Pe celelalte etape, cu drumuri mult mai rapide, masina noastra aerodinamica era foarte avantajata. Dar soarta noastra nu a vrut! Tot e bine ca nu ne-am pierdut zilele. Era foarte posibil.

Dupa aproape o ora a venit si ambulanta (cam tarziu) care m-a dus la spitalul din Vittoria, unde am fost pus imediat pe masa de operatie, fara anestezie, deoarece nu aveam nicio fractura si pierdusem foarte mult sante. Am fost dichisit de un chirurg profesor universitar, venit intamplator de la Roma.

Imi amintesc ca la fiecare impunsatura "pe viu" vedeam stele verzi si-mi pierdeam din nou cunostinta. A doua zi, dupa operatie, doctorul mi-a spus ca daca salvarea mai intarzia o jumatate de ora, as fi murit prin pierderea de sange. De asemenea, ca oasele craniului mi-erau zgariate de aschiile parbrizului, dar ca n-o sa am nici o urmare grava., daca voi sta vreo 8 zile in spital, mancand zilnic mult ficat si carne in sange, plus cate 1 kg de vin rosu nemaipomenit de bun de Marsala! Ceea ce nu m-a deranjat deloc! Totusi, operatia nu a fost prea artistica, deoarece i se mai vad si azi urmele in... scafarlie.

In timp ce eu ma dregeam cu ficat si cu Marsala, nea Alecu a readus masina in stare de functionare la Ford-Service. Si astfel, dupa zece zile, am plecat spre casa, tristi ca am pierdut o cursa mare dar si multumiti ca nu s-a terminat mai rau.

Ajunsi la Bucuresti, am povestit prietenilor ce ocazie colosala am pierdut...

Petre Cristea - Almanah Auto editia 1989