Serial Petre Cristea, ep. 4: din nou in Raliul Monte Carlo 1935

Serial Petre Cristea, ep. 4: din nou in Raliul Monte Carlo 1935
  • Romanii au luat startul cu un Ford V8 decapotabil
  • Echipajul era format din 4 persoane
  • Punctul de plecare a fost Palermo
Distribuie pe Facebook

Un nou episod din seria dedicata celebrului pilot Petre Cristea este despre Raliul Monte Carlo din anul 1935, atunci cand a fost copilotul lui Misu Sontag. In cadrul acestui raliu, echipajul a obtinut doar locul 15.

Pentru RMC 1935 (Raliul Monte Carlo), ne-am inscris cu Misu Sontag ca titular, deoarece el personal a obtinut un Ford V8 nou, cu caroserie deschisa, imprumutat de Societatea Ford-Romania. Proba finala era tot acceleratie + franaj + maniabilitate, cu "optul" in jurul a doi piloni, la 8 metri distanta de ei, pe cheiul de beton al portului Monaco.

Am ales plecarea de la Palermo, deoarece Atena, cu zestre maxima, se aratase prea nesigura. Echipaj: M. Sontag, P. Cristea, Ion Zamfirescu, Gogu Constantinescu. Masina era bine pregatita: chiulase speciale de compresie ridicata, aduse de la Londra, delco inlocuit cu un magneto Vertex-Scintilla, carburator Webber special, grupul conic cel mai scurt, spre a realiza demaraje optime, etc. Misu a facut antrenamente repetate la Bucuresti, la proba de maniabilitate (indemanare).

In drumul spre punctul de plecare, am parcurs traseul Bucuresti-Oradea-Budapesta-Viena-Graz-Lubliana-Trieste-Roma-Palermo spre a cunoaste partea pe care nu rulasem niciodata (Trieste-Viena), unde n-am avut de notat nimic periculos. Desi eram in luna ianuarie, in toata Italia vremea era superba. Dupa Napoli, avand timp disponibil, am refacut cu baietii minunata Riviera Amalfitana, de la Sorrento la Salerno, oprindu-ne putin la Conca dei marini, ca sa revad Grotta Smeralda, care este mai stranie decat Grotta Azzura, de sub insula Capri. Aceasta Grotta Smeralda este foarte putin cunoscuta de valul turistilor, deoarece a fost descoperita sute, daca nu mii de ani dupa cea de la Capri. Daca nu ma insel, prin anul 1929. Eu o mai vazusem in iunie 1934, impreuna cu nea Alecu Berlescu, pe drumul de intoarcere dupa marele ghinion din Giro d'Italia. Mai departe, la Battipaglia se despart cele doua artere principale ale Calabriei: una care merge prin interiorul peninsulei, trecand prin Cosenza, capitala Calabriei, unde, in anul 410 e.e. a cazut in lupta Alaric I, cel mai mare conducator al vizigotilor, nascut la Perice in Delta Dunarii, dupa ce se facuse celebru prin devastarea Romei. Noroc ca n-au distrus si Columna lui Traian...

Cealalata artera a Calabriei mergea pe langa mare, trecand si prin Amantea. Azi, toata Calabria, de la Napoli pana la Reggio, este parcursa de o lunga si rapida autostrada de vreo 760 km, care e singura din Italia fara taxe!

Atunci, in 1935, noi am preferat drumul de langa mare, deoarece este mai ferit de o surpriza cu zapada. Apropiindu-ne de Paestum, dupa un urcus dulce rectiliniu, a carui panta scadea, apropiindu-ne de orizontala, vedem ridicandu-se peste linia orizontului incet-incet un enorm si intact templu doric, construit de grecii care locuiau pe acolo acum 2700 de ani. Aveai impresia ca rasarea din pamant.

Datorita traseului cu plecarea din Palermo, pe care o inzapezire era foarte improbabila, numarul concurentilor cu plecarea de la Palermo a fost foarte mare: 31 de masini de toate neamurile. Am sosit acolo cu doua zile inainte si bineinteles ca am avut cate ceva de facut la Ford-Service, unde, ca de obicei, am fost serviti cu caldura.

Intr-o dimineata il las pe Gogu la atelier si plec prin oras sa cumpar ciocolata. Curand, am ajuns intr-un cartier cu blocuri enorme de locuinte ieftine. Aveau cate opt nivele si la fiecare etaj se vedeau cate 10-12 balcoane cu balustrade metalice vopsite in rosu. Aproape la fiecare balcon era cate o gospodina. Toate, aplecate peste balustrade si parlamentau cu voce tare ca zarzavagii. Tot timpul gospodinele coborau sau ridicau cate un cosulet cu ajutorul unei sfori, tocmindu-se cu cei de jos, uneori strigand cat le tinea gura. Era o "macaiala" asa de asurzitoare, incat unele din ele, ragusite, incercau sa se inteleaga cu cei de pe trotuar muteste, prin semne cu mainile. Evident, n-am putut sa rezist mai mult de o jumatate de ora la acest spectacol super-dinamic! Uneori, cate un cosulet facea vreo 4-5 curse in sus si-n jos, pana ce sa coboare cu plata marfii. Si cand te gandesti ca targuiala asta pe verticala se repeta in fiecare dimineata! Regret ca nu mi-a dat prin cap sa vad daca blocurile aveau ascensoare. Dar probabil ca cel mai rapid procedeu era tot cel cu cosuletele-n sus si-n jos. Care, desigur, costa mai putin...

In sfarsit, s-a dat plecarea in raliu. La Messina, toate masinile s-au imbarcat pe un feribot enorm, care la alte ore transborda trenuri intregi, cu zeci de vagoane. In timpul traversarii stramtorii, peste care nici azi nu s-a construit podul proiectat, s-au incalzit relatiile intre concurenti - peste 100 de persoane, care, desi vorbeau un ghiveci de limbi straine, totusi se intelegeau, mai mult la glume decat la tehnica. Un echipaj danez avea tot roadsterul masinii plin cu fel de fel de sticle de bauturi tari de tot neamul. De ce? "Pai masina e deschisa si noua nu ne place sa purtam haine groase!" Ca dovada, amandoi erau in camasi de vara - la Monte Carlo era cald, si cu palarii tari de paie garnisite de jur imprejur pe sub panglica de matase exterioara si elastica cu cate 2-3 sute de tigarete fine. De ce acolo? "Ca sa nu pierdem timpul cu cautatul tigarilor!"

Cu toate ca-si luasera aceste masuri grozave, nu au ajuns la Monte Carlo, ceea ce nu-i deloc surprinzator!

Alt echipaj ciudat era cu un mic DKW de doua locuri: un tanar de vreo 18-20 de ani si un batran de vreo 70 de ani, cu un aspect din secolul trecut: barbison-cioc carunt, mustati cu doua varfuri mari ascutite indreptate in sus, ca la fostul Kaiser Wilhelm II, ochelari mici cu rama metalica foarte subtire, pe cap o dracie din postav negru cu trei colturi: unul cobora spre nas si alte doua peste urechi!

Gogu ma roaga sa-l intreb pe tanar de ce a luat la drum un coechipier asa de batran?

- Pai este fostul meu profesor de geografie!

- Ei si! Ce-i cu asta?

- Pai, foarte simplu: ca sa-mi arate drumul!

Dom' profesor, care ma-ndoiesc ca stia sa conduca, intrucat avea in picioare niste bocanci enormi de alpinism, cu crampoane metalice mari, care duduiau cand mergea pe puntea metalica a feribotului, ciorapi verzi grosi de lana, rasfranti sub genunchi, pantaloni bufanti albastri si surtuc negru, strans cu un nasture, purta la butoniera o rozeta de decoratie.

Feribotul inca nu pornise si iata ca incepe o ploaie foarte slaba si marunta. Atunci, batranul deschide tacticos usa DKW-ului si scoate de acolo o umbrela enorma, cam ca a lui Don Bazilio, o deschide si-si continua calm promenada. Dar doi baieti din spatele lui coboara geamurile masinilor si incep sa-l bombardeze cu cateva coji de mandarine. Dom'profesor face scurt un stanga-mprejur si se apara de proiectile cu mareata lui umbrela-scut. In timp de cateva minute bombardarea lui Wilhelm II a devenit atat de violenta din toate directiile, incat bietul om a trebuit sa se refugieze in caroseria DKW-ului.

De la Reggio-Calabria am urmat soseaua de pe langa mare. Pe la Gioia-Tauro, un baiaetel de vreo 10 ani, care mana trei capre in fata noastra, s-a repezit catre partea dreapta a masinii, cautand sa treaca in stanga caprelor, spre a le indrepta mai pe dreapta. Sontag a cautat sa-l fereasca, dar totusi l-a lovit cu usa din spate-dreapta, fara sa-l calce. Probabil i-a rupt cateva coaste cu manerul usii. L-am ridicat si l-am dus repede la spital. Apoi hai la Carabinieri: declaratii, proces-verbal, etc. Noroc ca aveam asigurare pentru daune aduse tertilor. Capitanul de jandarmi, dupa examinarea si consemnarea asigurarii, ne-a spus linistit: Puteti continua cursa!

Pierdusem doua ore; insa era in etapa cea mai lunga din Italia (Reggio-Napoli), asa ca eram siguri ca vom putea recupera timpul pierdut.

Dar ghinioanele nu se terminasera.

In puterea noptii, la un viraj brusc la dreapta, la vreo 200 km de Napoli, pe soseaua aflata la vreo 100 de metri deasupra marii, roata stanga spate se smulge din suruburi si zboara drept in Mediterana!

Evident ca n-am cautat-o!

Constatam imediat ca la caderea rotii, tamburul de frana s-a crapat; deci nu mai puteam avea frana pe roata stanga spate. Noroc ca in "cutia cu minuni" (sute de suruburi, piulite, etc.) am gasit un bulon care s-a potrivit perfect in filetul cilindrului receptor stanga spate. Acest bulon salvator era plin, adica nu avea nici un canal pentru lichidul de frana! Deci dintr-un sut am suprimat frana pe roata stanga spate, fara a fi necesar sa mai scoatem tamburul crapat. Am pus o roata de rezerva si fuga, cu frana pe trei roti, la Napoli, unde, la Ford Service s-a facut intr-o jumatate de ora tot ce trebuia: tambur nou in locul celui spart, restabilit frana stanga spate, doua roti noi la spate si valea! Am ajuns si la Roma in avans, ca si mai departe, pana la Monte-Carlo, cu zapada maricica pe Lubliana-Graz-Viena. A doua zi, dupa sosire, Misu Sontag face o greseala grava la proba de maniabilitate, cazand astfel de la locul 1 la locul 15! Dar mi-am zis: "La anul nu se mai intampla asa!" Si precum stiti, am avut dreptate.

VA URMA

Distribuie pe Facebook
mai multe