'Monte Carlo dupa o jumatate de secol' de Petre Cristea

In luna septembrie 1928 am vizitat, pentru prima oara impreuna cu un prieten, micul principat Monaco (situat in sudul Frantei), in cursul unei calatorii turistice cu un automobil "Dodge-Victory Six". Parca ar fi fost prevestitor numele acelui tip de masina!

Probabil ca vi se va parea ciudat, insa adevarul este ca prima participare a subsemnatului la sportul automobilistic nu s-a produs in tara, ci in Raliul Monte-Carlo 1931. De ce? Pur si simplu pentru ca in acea vreme, in Romania, o astfel de activitate nu mai exista deloc, din lipsa de initiativa a clubului automobilistic din acea vreme.

Dupa patru tentative nereusite in acest celebru raliu (1931, 1933, 1934, 1935), acumulasem destula experienta ca sa stiu bine ce este de facut spre a avea sanse reale de victorie la cea de-a cincea incercare, adica la editia din 1936.

Petre Cristea (dr.) alaturi de Ionel Zamfirescu si mecanicul Gogu Constantinescu la Raliul Monte Carlo 1936

I-am expus planurile mele vechiului si bunului meu prieten Ion Zamfirescu, care participase si el la R.M.C. in 1933 si 1935. Fiind de acord, am pornit imediat la treaba, incepand pregatirile mecanice din luna octombrie 1935. Cu tenacitate si cu bune rezultate tehnice, aceasta munca laborioasa si placuta a durat peste trei luni, in trei locuri diferite: a) intr-o boxa secreta a atelierelor firmei "Ford-Romania", care ne-a dat tot concursul; b) in garajul fabricii de ciocolata din Bucuresti; c) pe un platou asfaltat in perfecta stare, de pe actualul Bd. Marasti, in apropiere de Arcul de Triumf. (In 1935 inca nu circulau tramvaie pe acolo). Aici am efectuat in total (la crapatul zorilor) de vreo 400 de ori proba finala programata in regulament, ce urma a se tine pe cheiul de beton al portului Monaco, a doua zi dupa sosisrea tuturor concurentilor. Aceasta proba zisa "de manevrabilitate si franare" avea o valoare decisiva in stabilirea clasamentului general al Raliului 1936. Munca si cheltuielile noastre au condus la realizarea scopului urmarit: spre suprinderea tuturor specialistilor, inclusiv a presei mondiale: doi romani necunoscuti, au castigat cu un Ford de serie cel mai celebru si mai dificil Raliu din lume, intrecand piloti bine cunoscuti, printre care si americanul Laury Scheel, clasat pe locul II.

Am avut noroc? Evident. Sau mai exact, treaba a mers bine, pentru ca n-am avut ghinion! Intamplarea a facut ca succesul nostru sa constituie, in acelasi timp, si prima victorie Ford in acest renumit Raliu, care se desfasoara incepand din 1911. In ultimii ani el reuneste la start 100-200 concurenti din toata lumea.

Conducerea uzinelor Ford-Europa nu a uitat aceasta prima victorie si afland ca dupa trecerea a 50 de ani suntem amandoi bine sanatosi, a organizat, impreuna cu "Automobile Club de Monaco", sarbatorirea (cu ocazia R.M.C. - 1986) aniversarii a jumatate de secol de la prima victorie Ford in aceasta cursa internationala.

Astfel, in septembrie 1985, am primit de la uzinele Ford-Europa din Koln si de la Automobile Club de Monaco invitatia de a ne deplasa la Koln (R.F.G.) si apoi la Monaco, ca sa fim prezenti la o manifestare de prestigiu pentru Romania si, evident, de mandrie pentru noi personal. Atat deplasarea dus-sintors cu avionul, cat si cheltuielile de drum, hotel-restaurant-benzina-garaj-taxe de autostrazi au fost suportate de uzinele Ford-Europa.

Evident ca nu puteam refuza!

In consecinta, vineri 17 ianuarie 1986, la ora 5 seara, am plecat de la Otopeni cu un avion Lufthansa pe ruta Munchen-Koln. Ajungand noaptea deasupra Bavariei, avionul a trebuit sa infrunte un viscol foarte violent. Pasagerii erau scuturati brutal, la fel ca intr-un autocamion gol, care circula pe o sosea plina cu gropi! Din cauza conditiilor meteorologice, escala la Munchen a fost anulata, avionul trebuind sa-si continue drumul pana la marele aeroport de la Frankfurt, care se afla la 400 km nord de Munchen.

Dupa o intarziere de trei ore pana la potolirea furtunii, am continuat zborul pana la Koln. Aici, a doua zi dimineata, ne-am prezentat la birourile uzinelor Ford-Europe, unde directorul comercial ne-a reamintit surpriza generala pe care am cauzat-o in 1936. Dupa care ne-a spus ca un "Ford Sierra XR 4X4" (cu tractiune pe toate rotile) ne asteapta in parking-ul uzinei. O masina exceptionala, cu motor V6 de 2800 cmc, 150 C.P., avand un rulaj de numai 10 000 km. De asemenea, ne-a oferit un cec de 4 000 marci cu care aveam de platit absolut toate cheltuielile deplasarii pe ruta Koln-Monaco-Koln, adica pentru: benzina, restaurante, taxe pentru autostrazile franceze, hoteluri, garaje, telefoane si chiar amenzi pentru viteza excesiva.! (Masina facea usor peste 200 km/ora).

Ne-am rezervat telefonic o camera la un hotel din Menton (la 9 km de Monaco). De ce? Pentru ca la Monte-Carlo preturile hotelurilor sunt foarte piperate! Distanta totala Koln-Menton, fara a parasi deloc autostrada, este de aproximativ 1450 km, dintre care cele din R.F.G. sunt fara taxe si fara amenda daca rulezi cu viteza mare, pe cand cele din Franta cu taxe berechet, plus pericol de amenda daca depasesti 130 km/ora.

Dupa ce am luat in primire masina, i-am facut cateva verificari, am vizitat timp de doua ore marile uzine Ford-Europa, care se afla in afara orasului Koln. In dimineata zilei de luni, 20 ianuarie 1986, la ora 7, am pornit la drum spre Menton, circuland numai prin R.F.G. si Franta. Astfel, am avut inca o data ocazia sa constatam ca chiar la 200 km/ora mersul pe autostrazile aproape pustii devine pur si simplu monoton si plicticos.

Desigur ca pe drum am discutat, printre altele, comparand recompensa pe care am primit-o in 1936 de la Ford-Dagenham-Anglia, care pe atunci avea rolul de Ford-Europa (mai exact, ridicola suma de doua sute lire sterline), cu cea oferita acum de Ford-Koln.

La plecare, credeam ca vom ajunge la Menton noaptea. In realitate, am sosit la ora 5 dupa amiaza, deci dupa 10 ore de mers! Am realizat, plimbandu-ne, o medie de 145 km/ora, desi ne-am oprit pentru benzina, pentru masa de prans si pentru zeci de taxe autostradale, insa fara nicio amenda!

La Menton am gasit hotelul imediat, am dus masina in garajul subteran respectiv, ne-am luat camera in primire, ne-am racorit (era timp frumos si cald), am scos masina din subsol si am plecat, peste vreo ora, catre Monte-Carlo. In tarile occidentale, parcarea pe marginea trotuarelor costa timp si benzina. De aceea, toate hotelurile care se respecta au cate un garaj propriu subteran (ca si toate marile magazine universale), ajungand, uneori, chiar la cinci nivele! Exista si garaje subterane municipale. La vreo jumatate de kilometru dupa intrarea in Monte-Carlo vedeam o firma indicand "Parking subteran". Am dus masina acolo si am plecat pe jos catre Automobil Club care se afla tot acolo unde-l stiam de mult.

Ne-a luat in primire un secretar simpatic, care ne-a dat toate informatiile necesare, insigne de "oficial" cu care sa putem circula oriunde, cate o mapa de piele, cate o sacosa speciala cu inscriptia "Rallye de Monte-Carlo 1986", apoi ne-a prezentat directorului Clubului, care, in 1936, cand am castigat noi cursa, era un copil mic! Secretarul care ne-a condus, ne-a marturisit ca e de origine franceza si ca e refugiat din Beirut.

Echipajul castigator al raliului Monte Carlo din 1986: Henri Toivonen si Sergio Cresto

Dupa prezentare, am fost invitati sa luam loc in sala de spectacole a Clubului, unde se gaseste un ecran mare, ca de cinema, pe care se vedea un film neobisnuit in culori, in transmisie directa, prin satelit geostationar, plasat la 36 000 km inaltime. Se vedeau concurentii raliului luptandu-se cu dificultatile probelor speciale din muntii departamentului Alpes Maritimes, unde, in acest an, a nins destul, pentru ca soselele sa se acopere cu un strat de zapada gros de vreo 10 cm, in timp ce la Monte-Carlo batea soarele ca primavara. Concurentii se vedeau, cum zice romanul, "ca-n oala", respectiv pe verticala; cam asa cum se poate vedea din varful unei catedrale de la o inaltime de circa 100 m. In 1986, aceasta transmisie "directa prin satelit" s-a realizat pentru prima oara de cand exista Raliul de la Monte-Carlo. Vizionarea era perfecta si se putea aprecia cum nu se poate mai bine arta de a conduce a concurentilor, derapand in toate felurile pe gheata si zapada; de o mie de ori mai bine decat daca te deplasai sus, la fata locului, privindu-i de pe marginea drumului, din apropierea unui viraj si unde risti foarte adesea sa fii stropit cu zapada sau noroi! Pe cand la Club, stand linistiti pe scaune si band o oranjada, puteam vedea spectacolul fara sa ne deranjeze nimeni. Cu aceasta ocazie s-a putut aprecia, in mod indiscutabil, superioritatea finlandezilor care sunt antrenati la mersul pe gheata si zapada din frageda copilarie. Cel mai iscusit artist s-a aratat Henri Toivonen, care a si castigat raliul cu o masina Lancia-Delta S4 cu un motor avand "numai" 400 C.P., echipat si cu un compresor volumetric (Roots) necesar in special la iesirile din virajele lente, precum si cu un compresor turbo, folositor in special la turatiile ridicate. Desi intre doua probe de clasament masina i-a fost tamponata rau frontal de un automobilist nepriceput, totusi, cu ajutorul mecanicilor italieni iscusiti, din masinile de asistenta tehnica ale uzinei Lancia, lucrand fulger (neputand evita cateva minute de penalizari din cauza reparatiilor), Toivonen a castigat usor aproape toate celelalte probe speciale, clasandu-se inaintea tururor.

Lancia Delta S4 in parcul tehnic dupa ce a suferit un accident in timpul Raliului Monte Carlo

In seara zilei de 24 ianuarie ne-am intalnit la Automobil Club cu simpaticul si vechiul nostru prieten Paul Frere, ziarist tehnico-sportiv si fost castigator al celebrei curse 24 h du Mans, in echipaj cu Gendeblen. Spre suprinderea noastra, Frere a aparut mergand in carje, din cauza unui accident de schi, ca sa ne spuna ca nu va fi in stare sa fie prezent la dineul de gala, asa cum am avut placerea cu ocazia raliului din 1976.

Insa, pentru ca sa putem sta de vorba la o sueta placuta, ne-a invitat sa luam o masa impreuna la restaurantul de langa Casino, unde, intre altele, am lamurit o controversa privind modul de functionare a amortizoarelor "Houdaille" pe care le-am avut montate la masina cu care am castigat raliul acum 50 de ani.

A doua zi am fost invitati sa ne inscriem in "Asociatia Veteranilor Raliului de la Monte-Carlo". Varsta minima: 70 de ani; erau printre noi si cateva "tinere" automobiliste care au concurat la "Cupa damelor" in raliurile trecute si cu care am fost fotografiati impreuna pentru o poza comemorativa.

Impartirea premiilor a avut loc sambata, 25 ianuarie, la miezul zilei, in curtea palatului princiar, unde se instalasera pentru festivitate trei tribune demontabile: una mare, pentru public, una mai mica, pentru concurentii clasati dupa locul 10 si cea mai mica, pentru oficialitati. Acolo, pe doua fotolii de catifea rosie, au luat loc printul domnitor Rainier al III-lea si fiul sau Albert.

In timp ce se distribuiau cupele si cecurile primilor clasati, precum si Cupa damelor, in aplauzele multimii, un oficial a venit langa tribuna mica, in care ne aflam, ca sa ne spuna sa coboram pana in fata lojei oficiale, unde Printul si viitorul sau urmas doresc sa ne felicite. In timp ce ne apropiam de loja oficiala, spicherul explica publicului cine erau cei doi care defilau printre tribune: "Aveti ocazia sa-i vedeti pe cei doi romani, care, in 1936, deci acum o jumatate de secol, spre surpriza generala, au castigat Raliul Monte-Carlo, cu o masina Ford V8, luand plecarea de la Atena, pe ruta cea mai dificila din acea vreme. Ei au fost invitati la aceasta aniversare a primei vitorii Ford de catre Uzinele Ford Europa si de Automobil Clubul nostru. In acest moment ei sunt felicitati de printul Rainier III si de fiul sau, Albert".

Cuvintele pronuntate in acele momente de spicher le-am aflat abia a doua zi, deoarece vacarmul aplauzelor era atat de mare, incat atunci nu am inteles nimic din cele spuse nici de cei doi printi, in timp ce ne strangeau mainile, nici de spicher.

Probabil ca, dupa aceasta ceremonie, publicul afland despre isprava noastra din 1936, a comentat-o in cursul zilei de sambata in mod favorabil pentru noi. Aceasta presupunere s-a confirmat in seara aceleiasi zile, in timpul dineului de gala traditionala, cu care s-a incheiat fiecare Raliul de la Monte-Carlo, de 75 de ani incoace. In acest an, dineul a avut loc in restaurantul celui mai mare hotel de pe Riviera, construit recent de o societate franceza, cu capital american. Un local enorm si elegant, avand cam la mijlocul peretelui din stanga intrarii o scena de teatru. Bineinteles, in mod riguros, toata lumea era imbracata in tinuta de seara si avea acces numai pe baza unei invitatii scrise oficiale. Erau circa 1 000 de persoane, respectiv toti concurentii cu prietenii si rudele lor, dintre care unele venite din tarile nordice, sefii echipelor oficiale cu tot statul lor major, plus unii dintre mecanicii de asistenta tehnica, oficiali ai Automobil Cluburilor, clienti ai hotelului etc.

Masina lui Petre Cristea, la standurile de pe circuitul Nurburgring, 1939

Noi doi am luat loc la o masa din apropierea scenei, pe care s-au produs cateva numere distractive; un comic, un prestidigitator si un balet modern, compus din opt fete nostime, avand toate cate o "caroserie" extra, asa incat era greu sa gasesti pe una mai frumoasa ca alta.

Cu cateva pahare de sampanie si cu "vivacitatea" baletului atmosfera s-a incalzit. La cateva minute dupa plecarea balerinelor, spicherul s-a urcat pe scena si a inceput sa vorbeasca despre desfasurarea Raliului 1986, laudandu-l pe Henri Toivonen si apreciind modul magistral cum a condus in probele pe soselele inghetate si apoi invitandu-l pe scena, impreuna cu navigatorul sau, italo-americanului Sergio Cresto. Bineinteles ca asistenta i-a aplaudat. Apoi, cei doi invingatori au coborat de pe scena in sala. In acest moment, spicherul reincepe: "Dupa cum v-am instiintat azi dimineata, am placerea sa va repet ca aici, intre noi, se afla si cei doi romani care au cauzat cea mai mare surpriza din istoria Raliului, castigand acum o jumatate de secol, editia 1946, cu un Ford V8 de serie, pregatit numai de ei doi la Bucuresti". Ne sculasem in picioare si multumeam aplauzelor care nu se mai terminau. In curand, acestea s-au transformat intr-o ovatie furtunoasa, cu strigate si urale de tot felul. Eram amandoi emotionati cum n-am fost niciodata. Cand, in 1936, sedeam la dineul de gala, la locul de onoare, nici nu ne trecea prin cam ce urmari frumoase si indepartate ar putea avea succesul nostru de atunci.

Luni 27 ianuarie am plecat la Paris (circa 1 000 km), unde am ajuns in mai putin de opt ore cu toate opririle si, uneori, cozile la punctele de plata a taxelor autostradale (mai ales in zona pariziana), alimentarile cu benzina si masa de pranz.

La Paris ne-am vizitat unii prieteni si am admirat, noaptea, noua toaleta a Turnului Eiffel: stralucind de la pamant pana in varf cu o splendida lumina galbena de sodiu, fara a se putea vedea reflectoarele care provocau aceasta feerie. Era imbracat astfel numai din ziua de Anul Nou 1986, adica cu 27 de zile inaintea sosirii noastre acolo.

In seara urmatoare, fostul subdirector comercial al Societatii Ford-Romania, Nicu Ruletra, cel care a insistat cu succes, in toamna anului 1935, ca firma sa ne dea tot concursul, ne-a oferit un dineu intim, foarte prietenos, la care i-am povestit cele descrise mai sus.

Se apropia ziua cand trebuia sa plecam inapoi la Uzinele Ford-Europa. Insa drumul cel mai direct spre Koln, pe autostrada, trece prin Belgia si nu aveam viza de tranzit prin aceasta tara. Ne-am dus la Consulatul Belgiei de la Paris, unde problema s-a rezolvat in mai putin de zece minute.

Dupa pranz am plecat la Koln, unde am ajuns in cateva ore (450 km). A doua zi ne-am prezentat la birourile Uzinei Ford-Europa, unde am stat de vorba cu directorul comercial si am facut formele de predare a masinii.

Petre Cristea (dr.) pe NurburgringBMW 328, o masina cu care Cristea a obtinut mai multe victorii

In ziua urmatoare am luat avionul Lufthansa catre Munchen, unde am stat cateva zile pentru a-mi revedea cativa prieteni printre care si pe cei de la Uzinele BMW, uzine carora le-am adus mai multe victorii in anii 1938 - 1939.

Apoi am ajuns la Bucuresti, acasa, dupa o calatorie de care imi amintesc cu mare placere.

In incheiere putem spune ca furtunoasele aplauze si ovatii cu care ne-a onorat publicul cosmopolit la dineul final al raliului 1986 raman in memoria noastra de oameni batrani (de 78 si 74 de ani) ca o comoara de mandrie pentru contributia pozitiva pe care am adus-o numelui de ROMAN prin victoria noastra in cea mai populara cursa internationala de pe Glob.

Petre CRISTEA - Almanah Auto 1987