Soferii pierduti ai Bucurestiului

Foto: Dragos Asaftei

Razele soarelui strabateau lenese turturii lesinati, lovindu-se de geamul masinii mele cu puterea unui ciocan viking. Dezmortite pasari trezite de prima urma calda a noului an se impleticesc agale deasupra masinilor blocate pe Mihai Bravu. Miroase a primavara si a covrigi cu susan. In boxele hulpave din batranul Logan imi canta ABBA, in timp ce cu ochii-mi obositi privesc la limba kilometrajului, parca de la inceputurile lumii, blocata pe zero. O mai fi Dragnea cel mai bun prieten al lui Trump? Ca un magnet, ochii imi sunt atrasi de geamul soferului din dreapta mea, un nevinovat si superb X6 nou. Cu miscarea unui chirurg care stie ce face chiar daca se ia curentul in sala de operatie, pachetul gol de Dunhill este lasat sa cada pe carosabil. Se izbeste de asfalt cu puterea de la Hiroshima, lasat in noroiul strazii fiind, printre sute de masini plictisite...

Un semnal numit speranta

Volanul deja vechi de 11 ani s-a ros. Pierzand si petrecand atatea ore in masina, in aceeasi pozitie ca la stomatolog, ai timp sa iti cunosti masina. Ca si cum ar fi copilul tau, ca si cum ar fi casa ta. Putine ii mai sunt secretele care inca nu s-au aratat, mofturile pe care nu le-ai invatat si surprizele ce-si asteapta vremea. Scaunul s-a lasat si el, cedandu-si rigiditatea de odinioara, luand acum chipul femeii iubite care te imbratiseaza cand dormi. E masina mea, cu bune, cu rele, o prietena de nadejde, care ma cearta cand uit sa sterg gainatul porumbeilor obraznici de pe capota. Asa ma simteam ieri. Si azi, la semaforul de la Victoriei, luptandu-ne amandoi cu TAXI-urile pe avarii si cu dubele de Fan oprite ca un delfin esuat pe plaja. Spre Romana, inghesuiala mare, ca la un concert INXS, dar cu masini. In fata mea, inregistrat in Ilfov, un Touareg cu multe fumuri o ia la dreapta, infigandu-se catre Grigore Alexandrescu, parca citindu-mi gandul. Face stanga, merge pana in capat, urmarit de noi, ca in filmele cu Lascarica. Face dreapta, pe Dorobanti. Stanga pe Dacia. Grila zgariata si coclita a Loganului meu urmareste monstrul cu fum, fara ganduri necurate, total intamplator, total aleator. Avem acelasi drum. Sa tot fi avut 25 de schimbari ale directiei, uneori si depasiri obisnuite, la apus de soare, printre nameti si gunoaie. Dar niciodata, de parca doctorul l-a convins ca are alergie la maneta aia mica din stanga, de parca i-ar fi fost frica de ea mai ceva ca de un urs flamand cand dormi la cort, nu a dat semnal. Acea mica si nevinovata placere obligatorie ce necesita forta culegerii unui ghiocel. Azi a scapat.

Asteptand roua diminetii

Nu e treaba usoara impinsul unui carucior cu pasager de 9 kilograme prin resturile de nameti uitati de primari si primarite. As fi vrut sa dau din calcaie, sau sa misc din nas ca Samantha, iar micile roti de cauciuc sa devina niste schiuri rosii, alunecoase, care sa-mi faca munca mai simpla. Cu teama unei ploi de turturi grei, umpluti cu apa de acoperis, uneori alergi, te uiti in sus, ocolesti baltoaca si, cand crezi ca ai scapat, vezi ca nu ai putut rata si resturile lasate in urma de un caine cu stapan, prea demn sa foloseasca o punga de strans. Nu este usoara viata de mama in Bucuresti. Da, iarna se da examenul suprem. Atunci cand zapada a devenit pe trotuare un nisip miscator, fin, pe care iti vine sa-l culegi si sa te joci pe malul unei mari. Tot mai aproape de parc, acolo unde grijile dispar, unde nu exista claxoane si unde zapada este neteda, precum asfaltul demult ascuns sub covorul alb. Dar ochii mult prea ocupati si grijulii ajung sa-l vada. Pe el, stimabilul cu bavareza gri si jante mari. Care blocheaza trecerea de pietoni si mica iesire din nameti, nu mai mare decat latimea caruciorului, ca barajul de la Vidraru. Te opresti. Te uiti in spate, te uiti in laterale. Parcul este acolo, il vezi, ii mirosi linistea, ii auzi copiii. Insa BMW-ul spune clar, ca pe aici nu se trece... Ridici caruciorul, e prea greu, parca are rotile batute in cuie de asfalt. Zambetul dispare, ca si sters cu un burete nou, te intorci cu pasi marunti, cautand o alta iesire din inchisoarea trotuarului. BMW-ul ramane mandru de sigla lui cea lucioasa pe trecere, mai eficient ca orice gard sau bariera, asteptand roua diminetii.

La 20.000 de leghe sub nesimtire

Minute bune s-au scurs cautand un loc de parcare. La Kaufland Pantelimon, stand in sir indian ca niste prescolari incepatori, zeci de masini asteapta sa intre. Am razbit, impins de nevoia saptamanala a laptelui, legumelor si cerealelor crocante. Cu prima treapta, la viteza suava a unei scari rulante stricate, ma plimb in cerc, cu ochii cracanati dupa un loc de parcare. Impresurati de legi europene suprasaturate de respect fata de semeni, orice super-magazin mai mare trebuie sa aiba in dotare locuri pentru persoane nu la fel de norocoase ca majoritatea. Semnalizate, vizibil, cu un desen pe podea si cu alte mari insemne pe pereti si stalpi. Sunt locuri rezervate, aproape de intrarea in magazin, astfel incat baiatul care isi aduce tatal in baston sau cadru metalic, sa nu fie nevoit sa mearga prea mult, obosindu-si muschii si asa slabiti de povara anilor. Sau pentru femeia care vine cu fiul ei, tintuit in scaunul cu rotile, pentru a minimaliza pe cat posibil un chin apasator. Dupa 2 ture, gasesc un loc in capatul celalalt. Iau traista goala si ma indrept spre intrare, cu moneda de 50 de bani in mana. In parcare, cele 10-15 locuri rezervate sunt toate ocupate. In Audi-ul cu numere de DB de la intrare se urca doi tineri veseli, ce zburda precum niste iezi nascuti ieri. Cine stie ce or avea, saracii... Dintr-o alta masina, proaspat oprita, iese o doamna bine, zdravana, care nu pare sa schiopateze din niciun picior. In alta masina de la intrare, oprita cu maxima mandrie pe un scaun cu rotile desenat pe jos, un tanar in plina putere incarca marfa din carucior. Ma simt vinovat, imi pare rau, ma simt pustiu... Nu cred ca exista un om in lumea asta atat de jegos, atat de ordinar, atat de mizerabil, incat sa parcheze pe locurile astea fara sa aiba nimic. Nu are cum. Refuz sa cred ca exista oameni ca mine, vecini de cartier, de oras, care vorbesc aceeasi limba, capabili sa lase masina pe locurile rezervate, doar ca sa fie mai aproape de intrare, luand acest drept unuia care chiar are o dizabilitate. Nu se poate una ca asta! Intru necajit, suparat si dezamagit, surprins de toate locurile rezervate ocupate: nu as fi crezut ca atat de multi oameni sufera de un handicap... Iau caruciorul si ma duc spre intrare. O roata din fata scartaie tendentios...

2 Raspunsuri la Soferii pierduti ai Bucurestiului

  1. Infigandu-se. In rest, frumos.

Lasă un răspuns

Login pentru a posta cu utilizatorul 4Tuning.

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>